Saramago zicea undeva că nu mai poți vota cu stânga câtă vreme stânga nu mai există. De aceea poate că victoria stângii în Portugalia de azi nu este un accident electoral.

Este un act de memorie democratică.

António José Seguro a câștigat președinția nu promițând salvări miraculoase, ci oferind ceva mai rar: echilibru și responsabilitate.

Portugalia știe ce înseamnă dictatura.

A învățat-o în 1974, când Revoluția Garoafelor a pus capăt autoritarismului fără ură, fără răzbunare, fără isterie.

Cu flori în țeava armelor.

Cu ideea simplă că libertatea se câștigă, dar se și îngrijește.

Din acea revoluție s-a născut proiectul democratic al lui Mário Soares.

Un proiect de stânga care a refuzat extremele și a ales construcția: instituții solide, stat de drept, Europa, cultură și educație publică drept coloana vertebrală a națiunii.

Soares a înțeles că democrația nu trăiește din entuziasm perpetuu, ci din continuitate instituțională.

Că statul nu e un inamic, ci instrumentul prin care libertatea devine reală pentru toți, nu doar pentru cei puternici.

Victoria lui António José Seguro continuă această linie a garoafelor: nu revoluție permanentă, nu furie politică,

ci apărare calmă și fermă a democrației atunci când ea e atacată din interior.

Și exact aici comparația cu România doare.

Pentru că în România de azi vedem cum se uită lecția fundamentală: cultura e tratată ca un lux dispensabil, educația ca o cheltuială fără randament imediat, instituțiile publice ca obstacole, nu ca garanții.

Asta nu e reformă.

Este demantelare lentă.

Garoafele din 1974 nu sunt un simbol decorativ.

Sunt un avertisment:

democrația se pierde atunci când uităm de ce a fost câștigată.

Portugalia nu a uitat. La Cabo da Roca, la cel mai vestic punct al Europei, e celebrul vers al lui Camoes:”Aici, unde pământul se termină și marea începe”.

Poate că și noi ar trebui să ne întrebăm, perorând despre reformă pe malul drept al Dâmboviței: dacă pământul se termină aici, ce vrem să înceapă după?