Mi-a venit în minte să scriu acest text în timp ce plecam săptămâna trecută de la Severin și urcam Balota. Pe partea opusă a drumului era o căruță plină cu fier vechi, trasă de un cal slăbit și murdar. Se vedea clar că omul care avea căruța îl exploata pe animal în modul cel mai brutal și fără vreo urmă de compasiune.

Atunci mi-a venit în minte discuția pe care am avut-o anul trecut, când eram la Varșovia și vizitam Muzeul Insurecției, cu un prieten român stabilit în Polonia. Vorbeam noi doi despre ororile din al Doilea Război Mondial, despre comunism și despre cât de mult poate să se dezumanizeze omul. Iar el mi-a spus, într-un moment de maximă sinceritate, că „omul este cel mai rău animal”.

Prietenul meu e DEFETIST. Adică el crede că lupta împotriva răului e deja pierdută și că nu are rost să mai încerci, căci adversarul este prea puternic și, oricât de mult ai încerca, nimic nu se mai poate schimba în bine.

Încăpățânat, cum mă știți, am contrazis viziunea asta și i-am spus prietenului meu că e ușor să credem asta în fața suferinței brute, care e live și se manifestă sub ochii noștri. Dar viziunea asta cinică, deși tentantă prin simplitatea ei, e o capcană care elimină jumătate din adevăr.

Răul, dacă e să-l personificăm, NU ESTE o forță invincibilă, ci mai curând un maestru al spectacolului. El mizează pe o strategie psihologică precisă, proiectând de cele mai multe ori ÎN MOD FALS niște mușchi și o forță care să paralizeze orice intenție de rezistență.

Iar dacă această proiecție te convinge că lupta este în van înainte ca ea să înceapă, atunci Răul a câștigat deja fără să ridice un deget, hrănindu-se din inerția și frica celor care ar putea să-i stea împotrivă.

Răul, în forma lui reală, nu este întotdeauna spectaculos. Nu arată mereu ca o invazie militară precum cea desfășurată de Rusia lui Putin în Ucraina sau ca un regim totalitar precum cel din Coreea de Nord. De multe ori, răul este lent, birocratic și sistemic.

China a capitalizat cel mai bine în logica asta. A creat un sistem care te face să crezi că lupta nu merită, că orice fel de disidență va fi zdrobită și că mai bine te supui, că nu ai cum să câștigi în fața regimului. Sistemul ăsta te convinge că e mai confortabil să te retragi decât să reziști.

Prin urmare, Răul funcționează adesea prin desfășurarea unui război de atriție. Mai exact, nu are de multe ori în plan să dea o lovitură decisivă, ci să creeze cadrul pentru ca adversarul să obosească lent și să acumuleze frustrare. Asta va conduce inevitabil la situația în care va fi lovit de sentimentul că oricum nu contează ce face.

Strategia asta-i veche cât civilizația, în ideea că, dacă nu poți distruge direct rezistența morală a adversarului, o erodezi lent, până când oamenii renunță singuri. Asta face răul. Erodează zilnic, prin dopaj al percepției, încrederea oamenilor de BINE că pot rezista în fața abuzurilor, agresiunii și tiraniei. Adică în fața Răului.

În esență, frica de a pierde lupta este principalul combustibil al oricărei tiranii. S-a văzut asta în exemplele istorice, se vede asta și în exemplele mai de actualitate.

Mulți oameni de bine bat în retragere în fața Răului, în fața agresiunii, în fața călcării în picioare a principiilor și normelor sociale și democratice, nu pentru că le lipsește busola morală, ci pentru că sunt striviți de amploarea Răului care le stă în față. Ei cred că resursele lor sunt finite, în timp ce Răul pare să aibă rezerve inepuizabile de putere și cruzime.

Istoria arată însă un adevăr incomod pentru cei care cred în inevitabilitatea RĂULUI. BINELE nu câștigă pentru că este mai puternic. Binele câștigă atunci când refuză să abdice în fața RĂULUI și când rămâne vertical suficient de mult timp cât echilibrul de forțe să se schimbe. Nu instant, nu spectaculos, dar ireversibil. Pentru că răul, chiar și atunci când pare imens, depinde aproape întotdeauna de pasivitatea celor din jur.

Binele, prieteni, nu are luxul cinismului. Binele cere energie. Cere sacrificiu. Cere asumare personală. Și tocmai de aceea pare, uneori, mai fragil. Pentru că oamenii care aleg BINELE trebuie să accepte că vor pierde confort, timp, uneori reputație, uneori siguranță.

Fiecare perioadă în care omenirea a evitat un colaps moral total a venit din decizia unor oameni de a lupta chiar și atunci când șansele păreau matematice împotriva lor. Și acum gândiți-vă la toți liderii care au refuzat să negocieze cu rpu inevitabil, dar nu pentru că erau siguri că vor câștiga, ci pentru că știau că există ceva mai grav decât pierderea: acceptarea răului ca normalitate.

Oricine rămâne în slujba binelui știe că, în momentul în care răul devine acceptat, el nu mai trebuie să lupte. Devine sistem.

Mi-am adus aminte de doamna Nunuș în timp ce scriam aceste rânduri. A fost educatoarea mea în clasa întâi. A murit înainte ca noi să terminăm primul an. Dar au rămas cu mine multe lecții de la ea, inclusiv cele legate de bunele maniere. Ea ne povestea la clasă, când cineva înjura sau făcea o boacănă văzută drept rău, că e foarte important să nu îmbrățișăm niciodată răul. A rămas asta cu mine peste ani. Nu l-am îmbrățișat niciodată. Și a mai rămas cu mine gândul, tot predat de doamna Nunuș, că răul se teme întotdeauna să se lupte cu binele. La vârsta aia nu înțelegeam prea bine de ce, dar acum înțeleg.

Ce voia să spună educatoarea mea era că RĂUL preferă umbrele, manipularea și descurajarea, tocmai pentru că, într-o luptă deschisă cu un spirit care acceptă sacrificiul, structura sa fragilă începe să crape.

Sacrificiul nu este doar un act de eroism, ci o necesitate strategică a binelui. Asta am învățat din anii de proteste, de jurnalism făcut pentru interesul public și din momentele în care am rămas drept când răul îmi râdea în față și mă invita la compromis.

Prin clasa a 12-a mergeam la Centrul de Excelență în Filosofie cu domnul Săndoiu de la Sava. Erau cursurile sâmbăta, la Facultatea de Filosofie de pe Splaiul Independenței. Iarna, cam pe vremea asta, ne prindea seara acolo teoretizând alături de domnul profesor despre marile teme din filosofie. Țin minte că de multe ori vorbeam și despre bine vs. rău, iar profesorul Săndoiu ne spunea tuturor „purcelușilor săi” (pentru cunoscători) că, atunci când cineva alege să „stea drept”, el nu apără doar o cauză, ci distruge iluzia de invincibilitate a răului.

Așa am învățat încă din adolescență că sacrificiul este semnalul că există valori mai mari decât supraviețuirea biologică individuală, lucru pe care răul nu îl poate înțelege și nici contracara eficient.

Răul știe să joace „cartea lungă” în ideea că, atunci când nu te poate învinge prin șoc, încearcă să te obosească prin prelungirea conflictului și prin defensivă. El se ascunde, se metamorfozează și așteaptă momentul în care tu te vei întreba: „Nu am lucruri mai bune de făcut pentru mine?”.

Această întrebare este momentul critic în care binele se clatină. Este tentația egoismului confortabil, ideea că pacea personală valorează mai mult decât dreptatea colectivă. Răul mizează pe faptul că binele obosește mai repede, că dorința de liniște a omului va suprima, în timp, dorința de libertate.

Dar revin din nou la ceea ce îmi place cel mai mult, privitul înapoi în istorie ca să ne inspirăm din exemplele care au stat fără teamă în fața răului.

În fața Germaniei naziste, Churchill nu a ales calea confortabilă. Dacă ar fi acceptat răul absolut pentru a evita distrugerea armatei britanice, lumea de astăzi ar fi fost o temniță ideologică sub răul în forma sa cea mai fascistă posibilă. Premierul britanic a înțeles în timpul celui de-al Doilea Război Mondial că unele rele nu pot fi negociate, ci doar înfrânte prin rezistență neclintită oricât timp va fi nevoie.

Similar, exemplul președintelui ucrainean Volodimir Zelenski arată aceeași putere a refuzului de a ceda în fața unei forțe care pare copleșitoare. Decizia de a nu accepta o soartă impusă prin forță brută de regimul criminal de la Kremlin e dovada că demnitatea umană poate funcționa ca un scut împotriva unui inamic mult mai numeros, dar lipsit de o cauză morală reală.

Dacă Zelenski și Churchill ar fi cedat, s-ar fi confirmat ipoteza că răul este stăpânul lumii. Dar prin faptul că au ales să lupte, ei au reamintit umanității că magnitudinea răului este adesea o proiecție menită să mascheze o slăbiciune internă profundă. Răul nu are rădăcini în spirit, ci doar în dorința de putere, o resursă care se epuizează atunci când întâlnește un refuz categoric.

Vorbeam cu Andreea despre toate astea în drumul spre București și multe dintre idei le-a notat ea în telefon în timp ce i le dictam de la volan ca să nu le pierd. Undeva, când am ieșit de pe drumul expres Craiova-Pitești, ea a spus ceva care a rămas cu mine toată săptămâna: dacă am spune că omul este „cel mai rău animal”, înseamnă că am ignora mâna care vine să vindece acele răni.

De aici a pornit o discuție despre cât ne-am dezvoltat ca umanitate de-a lungul secolelor și despre tot ce au construit oamenii, toate legile care îi protejează pe cei slabi și toate momentele în care străini au sărit în ajutorul altor străini fără niciun beneficiu personal.

Prietenul meu din Polonia nu avea dreptate. I-am spus atunci, o spun și public acum: etichetarea omului ca fiind fundamental rău este, în sine, o victorie a răului, căci ne privează de motivația de a mai aspira la ceva mai înalt. Dacă suntem „doar răi”, atunci de ce ne-am mai strădui să fim mai buni?

De aceea, este crucial să recunoaștem părțile bune făcute de oameni pentru binele umanității. Marile progrese ale civilizației nu au venit din comoditate, ci din efortul unor oameni care au ales să nu se lase înfricoșați de întuneric. Ei au înțeles că binele necesită întreținere constantă și un curaj care să depășească frica de eșec.

Evident, unii ar vrea și un deznodământ ca în filmele americane pentru lupta asta. Însă lupta dintre BINE și RĂU nu se termină niciodată cu o victorie definitivă, ci e un proces continuu. Răul nu încetează niciodată să existe, el doar se retrage în umbră pentru a-și linge rănile și a aștepta o nouă breșă în vigilența noastră. Fix cum au făcut rușii după Războiul Rece.

Dar acest lucru nu trebuie să ne descurajeze, ci să ne responsabilizeze, cum se întâmplă acum cu Europa, care a ales după februarie 2022 să nu mai accepte compromisul cu Moscova.

Dacă ne lăsăm descurajați de faptul că lupta este lungă, pierdem din vedere faptul că însăși lupta este cea care ne definește umanitatea. Nu rezultatul final este cel care ne salvează sufletul, ci refuzul de a accepta inechitatea ca fiind o stare naturală a lucrurilor.

Sacrificiul pentru binele umanității nu trebuie să fie întotdeauna unul mare, care să se vadă la TV sau să devină viral în online. Uneori, el constă în simplul refuz de a fi complice la o nedreptate mică sau în efortul de a vedea dincolo de propriul interes imediat. Aceste sacrificii mai mici formează structura de rezistență pe care răul nu o poate dărâma în plan social.

Când te uiți la răul din fața ta și el pare „foarte mare”, amintește-ți că el se bazează pe consimțământul tău tăcut. În momentul în care decizi să intri în luptă, raportul de forțe se schimbă radical. Frica trece în tabăra opusă, pentru că răul se teme cel mai mult de cineva care nu mai are nimic de pierdut.

Omul nu este doar „animalul care exploatează”, ci și singura ființă capabilă să își riște viața pentru un ideal abstract de dreptate. Această dualitate este cea care ne oferă speranță. Binele nu câștigă pentru că este mai puternic la finalul zilei, ci pentru că are o capacitate de regenerare pe care ura nu o va avea niciodată.

Adevărata miză a generației noastre nu este să învingă răul definitiv. Probabil nicio generație nu a făcut asta. Miza este să refuzăm să devenim indiferenți în raport cu răul și daunele pe care le provoacă în jurul nostru.

Răul, oricât de mare pare, depinde de două lucruri fragile: frica și resemnarea. Iar când oamenii refuză aceste două lucruri, răul este obligat să iasă la lumină. Și când iese la lumină, are toate șansele să piardă lupta în fața binelui.