De ani buni vorbesc despre digitalizarea administrației publice.

Am explicat, argumentat, moderat paneluri, scris documente și propovăduit formulare online, interoperabilitate, semnătură electronică, servicii publice digitale.

Și totuși, de ceva timp, am un sentiment din ce în ce mai neplăcut de inadecvare la timpuri.

E ca și cum aș încerca să vând lămpi cu gaz într-o lume care a trecut la electricitate. Un nou model de mașină de scris. O caleașcă mai bună.

Și nu, nu pentru că digitalizarea nu mai este necesară. Este.

Doar că lumea în care o predic nu mai este aceeași lume în care a fost gândită.

Digitalizarea a fost – și încă poate fi – un răspuns bun. Dar la o realitate care s-a schimbat.

Statul era lent, fragmentat, opac, birocratic. Răspunsul a fost istoric logic: mutăm procesele online, eliminăm hârtia sau – favorita mea – „legăm” bazele de date.

Dar, în esență, digitalizarea a fost un proiect despre eficiență. Astăzi, nu mai e suficient să vorbești doar despre asta. Conversația se mută spre cum se iau deciziile, cine le ia și pe ce bază, cum anticipezi, cum reacționezi, cum rămâi relevant într-o lume care se mișcă mai repede decât decizia administrativă.

Pentru mine, aici apare ruptura.

Digital First sau User Centric Design nu mai sunt suficiente pentru serviciile publice. Regândirea lor nu mai poate fi doar despre „mutare” într-o lume digitală. Pentru că lumea digitală care vine are altă logică, alt ritm, alte coordonate.

Administrația merge pe pași mici. Lumea face salturi mari.

Administrația publică funcționează încă pe control, reguli, evitarea erorii. În timp ce, în afara ei, intrăm într-o lume definită de experiment, de iterație rapidă și de acceptarea incertitudinii ca stare implicită.

Între aceste două logici există o tensiune reală.

Nu știu cât este ea cu adevărat conștientizată de liderii politici sau de cei din administrație. Mulți se pot amăgi că mai e timp. Nu prea mai e.

Aș putea continua. Serios: cu toată modestia, cred că știu ce trebuie făcut, unde și cum. Doar că nu mai văd rostul să insist în același registru.

Sunt „prins” între două lumi: una care mi-e familiară, îi știu logica și pot ajuta; și una în care intru, îi intuiesc regulile, dar o explorez, ca mulți alții, fără hartă.

Așadar, de ce trebuie să mă opresc?

Renee DiResta are un articol foarte bun în care spune, la un moment dat: “We are building a digital Maginot Line — impressive, expensive, and perfectly designed to stop yesterday’s threats.” – pun link-ul, chiar merită citit cu răbdare.

Nu e vorba despre abandon. Ci despre refuzul de a investi energie, timp și legitimitate într-un proiect care riscă să fie depășit chiar în momentul în care este declarat „finalizat”.

Asemenea liniei Maginot, digitalizarea fără AI va fi corectă procedural, poate că impecabilă tehnic, dar irelevantă strategic. Cu ajutorul ei, statul poate deveni foarte bun la a procesa cereri, dar foarte slab la a anticipa crize. Foarte sigur pe reguli, dar prea lent pentru viteza deciziei de care e nevoie. Sigur neadaptat „userilor” care vin.

Și aici poate întrebarea corectă nu mai este „de ce digitalizare?”, ci ce fel de stat construim într-o lume în care inteligența devine infrastructură? Ce rămâne uman, politic și responsabil într-o administrație augmentată de AI? Cum pregătim instituțiile să gândească, să anticipeze, nu doar să proceseze?

„Modelul” nu mai este valabil. Știu că asta sperie. Dar realitatea nu negociază cu nostalgia.

Și mai e ceva: dacă pentru digitalizare am găsit, în timp, interlocutori, pentru transformare digitală am găsit mult mai puțini. Pentru conversația despre ce fel de administrație va fi nevoie într-o eră AI… mi-e teamă nu că sunt puțini ci că chiar și ei văd discuția ca fiind „prea devreme”.

Așa că încotro? Probabil tot aici. Dar încercând, conștient, să rezist tentației nostalgiei.

Sau, spus mai simplu:

Te-am iubit, digitalizare, dar trebuie să te părăsesc.

Nu e despre tine. E despre mine. Nu te merit.

Mi-ar plăcea să rămânem prieteni

Și să găsim răspunsuri la multele întrebări care vor veni.