Dacă nu mai vrem să fim tratați ca resurse, ar fi fain ca noi să nu ne mai percepem ca pe niște resurse.

În Coreea mai mulți oameni mi-au zis că sunt ca un robot. M-a șocat eticheta. Într-o țară în care totul este subordonat productivității, eficienței sau performanței să fiu perceput ca un robot e ca un ceas deșteptător.

Apoi m-am uitat puțin la viața mea și mi-am dat seama că am metricele mele pentru toate, încerc să măsor și să eficientizez tot și să găsesc indicatori sau cifre pentru orice.

Viața mea era despre eficienă și peformanță la muncă, despre progres continuu și măsurat în cea ce privește învătarea limbii sau în minute și kilometri când venea vorba de pasiunea mea, alergarea. Totul era subordonat diverșilor indici. Încecram să controloez performanța la muncă și după muncă, în sport, în viața personală. Tot ce citeam, tot ce făceam era ca să devim mai bun la ce fac.

În loc să simt, am ales să măsor.

Abia acum încep să înțeleg că nu pot exprim tot ce sunt eu în cifre. Eu nu sunt eficiența sau performanța mea, ci sunt mult mai mult ca atât. Pot să ascult, pot să sprijin, pot să contribui în multe feluri pe care nu le putem măsura. Pot să încurajez, pot să simt și pot simți ce simt cei din jurul meu.

Nu sunt o resursă, sunt un om. Nu pot fi redus la performanța mea. Însă este greu să fiu privit altfel decât o resursă, dacă tot ce am curajul să arăt din mine sunt rezultate sau cifre, care par repetabile controlabile.

Cred că avem nevoie de mai puține metrice și mai multe emoții. Mai puțin control și mai multă umanitate. Mai multă conexiune și mai puțină competiție. Mai multe lucruri care ne bucură și mai puține care ne îmbunătățesc continuu.

Suntem oameni, nu mașini. Dacă ne și comportăm ca atare.

hashtag#evolutionjourney hashtag#cultura hashtag#umanitate