9 noiembrie 1989 – căderea zidului Berlinului, cel mai dramatic, dureros și, aș spune, chiar ciudat simbol al Războiului Rece și al divizării Europei. Trebuie să mărturisesc că am o adevărată pasiune pentru istoria construirii zidului, mai ales în urma lecturării excelentei cărți a lui Frederick Kempe, „Berlin 1961. Kennedy, Hrușciov și cel mai periculos loc in lume”. Mă fascinează și mă obsedează deopotrivă episodul din iunie 1961 când, în cadrul unei conferințe internaționale de presă, liderul Germaniei de Est, Walter Ulbricht, este somat de către o jurnalistă să lămurească zvonurile privind construirea unui zid chiar în interiorul Berlinului. Iată răspunsul: “Nu sunt la curent cu astfel de planuri. Cei mai mulți constructori din capitala noastră sunt prinși până peste cap ridicând blocuri, iar capacitatea lor de muncă este pusă doar în slujba acestor proiecte. Nimeni nu are nici o intenție de a construi vreun zid”. Peste doar câteva săptămâni, zidul devenea o realitate, rupând în două clădiri, străzi, prietenii, cupluri, familii, un oraș, o țară și un continent. Poveștile lui F. Kempe sunt sfâșietoare, vă invit să le citiți cu gândul la lecțiile severe ale istoriei, la ignoranța voită și la gândurile confortabile cu care uneori ne autoamăgim … “nu (mai) este posibil”, “acum nu se (mai) poate întâmpla”.