Mihnea Măruţă are dreptate: ne lipsește o identitate potrivită secolului XXI. Reflectând la articolul său – las link – mă gândeam că poate nu ne lipsește sensul — ci doar cuvintele pentru a-l exprima.

Plec de la o realitate: România nu mai trăiește doar între granițele ei. Ea trăiește și în românii care pleacă, dar nu rup legătura. În cei care trimit bani, idei, competențe, sau, poate, uneori, doar speranță.

Și mă gândeam că, într-o lume în care apartenența se mută din spațiu fizic în conexiune, România devine – natural – o Națiune Rețea.

O identitate care nu exclude, ci conectează

Cum bine e privit în articol, protocronismul a fost ficțiunea unei Românii izolate, dar excepționale. „Națiunea-rețea” poate fi oare ficțiunea lucidă a unei Românii conectate dar și relevante?

Nu e o poveste despre superioritate, ci, de data aceasta, despre interdependență: nu despre „noi am fost primii”, ci despre „noi știm să fim împreună, chiar dacă suntem departe”.

Și mă gândeam, cu gândul la sora mea care trăiește în Franța sau la verișoarele mele din Italia, că suntem prima generație care poate transforma distanța în resursă, tocmai cu ajutorul tehnologiei.

Să fii român în Torino, Bruxelles sau Toronto nu înseamnă absență, ci prezență extinsă. Spațiul digital apropie, elimină distanța. Nu pierdere, ci multiplicare.

România de azi e formată din milioane de români care, de oriunde, pot contribui la țară — dacă țara se reconectează la ei.

Digitalul devine, așadar, unealtă și pretext.

Pentru că, în secolul XXI, identitatea nu mai este doar geografică sau emoțională, ci și infrastructurală. Ceea ce ne leagă nu mai sunt doar simbolurile, limba, teritoriul, ci rețelele prin care circulă încrederea, informația și valoarea.

De aceea digitalizarea nu e o modă. E limbajul prin care România poate redeveni relevantă pentru propriii cetățeni.

Dar digitalul, de unul singur, nu e suficient.

Avem nevoie și de o narațiune morală: o Românie care nu doar reformează sau modernizează instituții, ci își reînnoiește legătura dintre oameni. O Românie care, pentru prima dată, poate să se ajute singură – global. Digital + Uman – cele două rețele suprapuse.

Închei cu un gând: Prima Unire a României a fost teritorială. A doua – democratică și sigură, în UE și NATO.

A Treia Unire trebuie să fie digitală și globală: o Unire a încrederii și a colaborării, pentru o Românie care funcționează pentru și cu fiecare român, oriunde s-ar afla.

AIci văd miza unei noi identități.

– Nu o Românie care se teme de viitor, căutând năluci ale trecutului, ci una care îl proiectează.

– Nu o Românie care se compară sau imită, ci una care se conectează și se redefinește.

– Nu o Românie care își caută să se unească prin mândria în trecut, ci în felul în care reușim să fim de folos unii altora acum, fără a ne renega trecutul.

Mihnea amintește de Petru Culianu care spunea că orice generație construiește o ficțiune pentru următoarea. Poate că ficțiunea noastră e aceasta: România – Națiunea Rețea / Network Nation. Cu puterea legăturilor amplificate exponențial de tehnologie.

Și dacă generația anilor ’70 a inventat un mit despre superioritate, poate generația noastră va construi o realitate despre solidaritate. Și poate, în sfârșit, România nu va mai fi definită doar de frontiere ci și de felul puternic și adânc în care românii rămân conectați între ei.

Asemeni unei uriașe rețele de sateliți care transmit, clipă de clipă, semnale de încredere.