După ce, în seara alegerilor, a spus „Donald Trump, știu că te uiți, dă volumul mai tare”, acum primarul ales al New York-ului, Zohran Mamdani, care s-a descris drept „cel mai mare coșmar al lui Trump”, a declarat că e interesat să poarte o conversație cu Trump despre modalitățile prin care „putem colabora în folosul cetățenilor New York-ului”.

Scot în evidență aceste afirmații pentru că e important să facem o delimitare clară între euforia de moment de după victorie, euforie care s-a resimțit și în rândul stângiștilor naivi din România, și realitatea aia dură care ține de arta compromisului în politică, mai ales atunci când faci niște promisiuni care sunt irealizabile într-un oraș ca New York.

Mamdani nu e prost și probabil a înțeles că trebuie, la fel de rapid cum și-a dus campania, să semnaleze că e dispus la negocieri și inevitabile reculuri ideologice.

De ce? Pentru că agenda sa progresistă (care presupune printre altele înghețarea chiriilor, crearea unor lanțuri de magazine alimentare administrate de oraș și taxe suplimentare de 2% pentru cei bogați) sună, în teorie, ca un manifest pentru dreptate socială. Dar, în practică, lovește fix în sistemul care finanțează tot ceea ce funcționează acum în New York.

Iar Mamdani, din poziția celui care a spus în campanie „nu cred că ar trebui să existe miliardari”, trebuie, paradoxal, să-i convingă acum pe miliardari să-i finanțeze bugetul.

Iar Wall Street știe să nu se sperie de valuri. Jamie Dimon, șeful JPMorgan, i-a oferit o mână întinsă, spunând: „E tânăr, dar am văzut mulți oameni care cresc în rolul lor. Sper să fie unul dintre cei buni”.

Separat, Bill Ackman (directorul general al Pershing Square Capital Management), care a cheltuit aproape două milioane de dolari în donații pentru contracandidații lui Mamdani, i-a scris un mesaj elegant de felicitare pe X: „Nu te-am susținut, dar vreau să fac tot ce pot pentru ca New York-ul să reușească”.

Pe de altă parte, Ken Griffin, CEO și fondator al Citadel, a fost mai tranșant și a spus: „Mă rog ca politicile lui Mamdani să fie diferite de discursul cu care a câștigat. Oamenii din New York merită mai mult.”

Ce putem înțelege din tonul prudent al lui Dimon, ironia amară a lui Griffin și realismul lui Ackman? Că niciun oraș mare nu poate fi guvernat împotriva celor care îl finanțează. Iar New York-ul este un mecanism prea sofisticat ca să supraviețuiască doar din entuziasm ideologic.

Și, fie că-i place sau nu lui Mamdani, o mare parte din bugetul New York City provine din impozitele pe venit, pe proprietate și pe afaceri, iar cei mai bogați 1% dintre contribuabilii din New York plătesc între 40% și 50% din totalul impozitelor colectate pe venit. Practic, un număr relativ mic de oameni, adică bancheri, investitori și antreprenori, susțin financiar infrastructura, transportul, școlile și serviciile sociale ale orașului.

Cu alte cuvinte, discursul anti-miliardari al lui Mamdani, deși a avut priză electorală, se izbește de o realitate fiscală care depinde fundamental de acei miliardari și de companiile lor.