„Eu viața întreagă am visat să trec Prutul”, mărturisea Grigore Vieru, în anii în care visul altora era Cosmosul. Am recitit fraza lui în dimineața de după lansarea de aseară, din Salonul Carol I al Bibliotecii Centrale Universitare, unde am prezentat Caietul Documentar nr. 10 al Clubului România, „România și Republica Moldova. Parteneriatul pentru UE”. Locul a avut propria lui logică. În 1895, Carol I inaugura și podul de la Cernavodă, și clădirea acestei biblioteci: infrastructura și cunoașterea, în același an, în același proiect de țară. O carte despre linii de înaltă tensiune și tratate de aderare nu putea găsi o sală mai potrivită.

Le datorez acest volum lui Marius și Adrianei, care mi-au încredințat coordonarea; lui Victor, cu care am împărțit-o; și celor 90 de autori de pe ambele maluri ale Prutului, care au acceptat o regulă exigentă, fiecare temă scrisă din interior și și-au păstrat dreptul de a nu fi de acord între ei. Dezacordul documentat este, cred, forma cea mai onestă a consensului.

Un gând pentru Bogdan Andrei Gavrila, bunul meu prieten, unul dintre fondatorii Clubului România și, alături de Marius, inițiatorul seriei Caietelor Documentare. La 1 ianuarie 2018, în prima zi a anului Centenarului, scria: „Eu aș vrea foarte mult ca Republica Moldova să intre în Uniunea Europeană. Aș vrea o autostradă care să lege Budapesta cu Chișinău, îmi doresc ca în 2018 să vedem interconectări funcționale pe gaze și energie electrică.” Adăuga, cu umorul lui, că suntem oricând gata să le exportăm vecinilor DNA-ul și că o cultură a bunei vecinătăți ar trebui să stea la baza tuturor manifestărilor Centenarului. Opt ani mai târziu, gazul ajunge la Chișinău, linia de 400 de kilovolți este energizată, capitolele de negociere sunt deschise; autostrada încă așteaptă. Bogdan nu mai este printre noi, dar eu spun mereu că este în sferele înalte și că de acolo trimite înțelepciune. Sunt sigur că aseară s-ar fi bucurat de cartea aceasta și de lansarea ei: era, în fond, inventarul dorințelor lui din 2018, cu termene de execuție.

Intervenția mea a pornit de la o unitate de măsură. Pe Prut, securitatea se măsoară în kilovolți, kilometri și semnături: în tensiunea liniei care leagă Vulcăneștiul de Chișinău, în lungimea conductei care urcă de la Iași spre Ungheni, în semnăturile electronice recunoscute pe ambele maluri și în capitolele de negociere deschise la Luxemburg și la Bruxelles. Am propus de aceea ca volumul să fie citit întâi ca instrument de măsură și abia apoi ca pledoarie. O pledoarie poate fi contestată; o măsurătoare poate fi doar verificată.

Teza cărții încape într-o frază: integrarea europeană a Republicii Moldova este cea mai eficientă arhitectură de securitate disponibilă în această parte a Europei, iar interconectarea este mecanismul ei concret. Raționamentul este simplu. Republica Moldova nu a pierdut niciodată suveranitate în fața unei armate; a pierdut-o în fața unor dependențe, de gaz, de curent, de un singur furnizor pentru funcții vitale ale statului. Împotriva dependențelor nu există garanție militară; există doar alternative. Aderarea produce alternative, iar interconectarea le face ireversibile, pentru că o linie electrică și o piață comună nu se abrogă prin veto.

Trei lecții am desprins coordonând volumul.

Prima privește natura puterii. Interconectarea transformă șantajul în pârghie. Un singur furnizor este un instrument politic; o rețea cu mai multe surse este un preț. Din momentul sincronizării cu rețeaua continentală, făcută sub presiunea războiului, gazul rusesc a încetat să fie un argument și a devenit o variabilă de piață, iar comutatorul de la Cuciurgan, atâta vreme în mâna altcuiva, se mută treptat la Chișinău.

A doua privește legitimitatea. Integrarea se simte înainte de a se semna. Un transfer bancar între Chișinău și București, o factură de telefon fără roaming, un student cu bursă la Iași descriu procesul mai exact decât orice comunicat, și tot ele construiesc, zi de zi, majoritatea care îl susține. Aderarea se legitimează prin experiența ei cotidiană, cu mult înaintea discursurilor despre Europa.

A treia o datorez lui Karl Deutsch, care numea comunitate de securitate spațiul în care războiul devine de neconceput. Deutsch studia comunități care trebuiau construite; pe Prut, comunitatea a existat dintotdeauna, despărțirea a fost imaginată și impusă. Integrarea europeană îi restituie acestei comunități reale ceea ce i-a lipsit de opt decenii: aceleași reguli, aceeași rețea, aceeași piață.

Capitolul meu din volum, „Spațiul comun”, așază aceste lecții pe patru straturi: energie, economie, digital și identitate. Al patrulea este cel mai vechi și cel mai atacat. Spațiul cultural comun este singura infrastructură pe care nu a trebuit să o construim; a trebuit doar să o apărăm. Nichita Stănescu spunea că limba română este patria lui. Pentru Republica Moldova, aceeași limbă a fost decenii la rând terenul unei inginerii identitare, cu alfabet impus și cu nume inventat și abia din 2023 legislația de la Chișinău o numește din nou română. Interconectarea culturală este capitolul cel mai ieftin și cel mai rentabil al întregului proiect: un student din Bălți nu are nevoie de traducător la Iași, un inginer de la Moldelectrica citește același cod de rețea ca unul de la Transelectrica, iar o carte ca aceasta poate fi scrisă de 90 de autori de pe două maluri într-o singură limbă. Tot de aceea acest strat este ținta preferată a războiului hibrid: cine nu poate tăia cablurile încearcă să taie sensul.

Capitolul se încheie cu o formulă pe care am propus-o aseară ca unitate de măsură pentru anii următori: spațiul comun nu se decretează; se cablează, se legiferează și se locuiește, în această ordine. Ordinea nu este un ornament. Legea fără cabluri rămâne declarație, iar locuirea fără lege rămâne improvizație.

Anii 2026, 2027 și 2028 vor conta, cred, pentru următoarea jumătate de secol. Vieru a visat să treacă Prutul. Generației noastre îi revine partea mai puțin poetică a visului: să facă trecerea banală.

Cartea se distribuie gratuit, cum se cuvine unui corpus de documente. Urmează lansările de la Chișinău și de la Bruxelles. Carol I a legat în 1895 malurile Dunării cu un pod și studenții cu o bibliotecă. Noi am legat aseară, pe 754 de pagini, cele două maluri ale Prutului. Restul este în sarcina liniei de 400 de kilovolți.