Mandatul fundamental al băncilor centrale vizează asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, așa cum prevede și statutul BNR. De peste două decenii, BNR urmărește îndeplinirea acestui mandat prin țintirea directă a inflației. Însă istoria ne arată că nicio strategie de politică monetară nu trebuie privită drept cadru imuabil. În acest sens, schimbările structurale impun evaluări periodice ale premiselor care fundamentează deciziile de politică monetară. Un astfel de exercițiu este cu atât mai necesar în contextul în care traversăm una dintre cele mai volatile perioade pentru economia globală. Problema nu este strategia de țintire a inflației în sine, ci tendința de a transforma un cadru de analiză într-un mecanism decizional aproape automat.
Într-o economie dominată de șocuri severe și multiple, dezechilibre bugetare cronice, datorii publice împovărătoare și fragmentare geopolitică și economică, politica monetară necesită cumva recalibrare, poate prin reacții mai prudente și perspective mai largi, pentru a se menține mai sustenabil pe culoarul stabilității macrofinanciare și pentru a evita, în mod înțelept și responsabil, capcana prociclicității.
