de Alexandru Grumaz

În toamna lui 2005, moartea a doi adolescenți electrocutați într-o stație de transformare din Clichy-sous-Bois, unde se ascunseseră de poliție, a aprins periferiile franceze pentru câteva săptămâni. Douăzeci și unu de ani mai târziu, decorul pare reluat din arhivă. Mișcarea a pornit pe 21 septembrie 2026 dintr-un liceu din Créteil, la sud-est de Paris, ca protest împotriva claselor supraaglomerate și a lipsei de profesori. S-a propagat prin TikTok și Instagram din suburbiile muncitorești ale regiunii pariziene spre Lille, Lyon, Marsilia, Nantes și Strasbourg și a trecut chiar granița în Belgia. La începutul lui octombrie, ministerul Educației număra peste patru sute de licee blocate total sau parțial. În zilele de vârf, autoritățile au numărat peste 260.000 de manifestanți, iar organizatorii aproape o jumătate de milion. Ce a început ca o revendicare școlară a devenit, în formularea lui Emile Chabal, un strigăt național de exasperare. Nu au lipsit jafurile, incendierea ritualică a clădirilor publice și grenadele lacrimogene ale poliției de intervenție.

Previzibil, a urmat și avalanșa de comentarii instant. Pentru unii, francezii sunt un popor revoluționar prin natură, pentru alții unul patologic. O parte a dreptei radicale a vorbit, fără temei, despre o invazie de migranți care ar distruge civilizația occidentală. Chabal, care studiază Franța contemporană de două decenii, respinge ambele clișee și pune întrebarea serioasă: de ce pare Franța modernă o țară a protestului și de ce mai contează ce se întâmplă pe străzile unei puteri europene de mărime medie?

O cultură a protestului fără corpuri intermediare

Faptele nu sunt contestate. Potrivit proiectului de monitorizare a violenței politice și a protestelor la nivel mondial (Armed Conflict Location & Event Data), Franța a înregistrat în ultimii ani în jur de douăzeci de proteste pe zi. Cele mai multe sunt mici și locale, dar unele adună sute de mii de oameni. Strada nu este nici monopolul stângii. Două dintre cele mai mari mobilizări ale ultimei jumătăți de secol au venit din dreapta: marșurile din 1984 în apărarea școlilor private și cele din 2013 împotriva căsătoriei între persoane de același sex.

Teza lui Chabal are două niveluri. Primul este genealogic. Țara care a inventat insurecția revoluționară condusă de ideologie și distincția dintre stânga și dreapta a transformat, din 1789 încoace, orice nedreptate percepută într-o chestiune politică, iar orice chestiune politică într-o potențială baricadă. Al doilea nivel este instituțional, și aici argumentul devine contraintuitiv. Franța nu protestează pentru că ar avea sindicate puternice. Rata de sindicalizare este printre cele mai scăzute din Europa, iar partidele sunt fragile. Tocmai slăbiciunea acestor corpuri intermediare explică viteza cu care nemulțumirea iese direct în stradă, pentru că nu are prin ce altceva să treacă. Republicile succesive, cu dictaturile intercalate, nu au produs canalele stabile prin care o societate își negociază conflictele în liniște.

Statul care trage primul

Al doilea ingredient este statul însuși. De cel puțin un secol, statul francez a fost centralizat, tehnocratic și guvernat de sus. Marile planuri de reconstrucție de după 1945 au fost concepute fără consultare reală. A Cincea Republică, în forma din 1958, a ridicat autoritatea prezidențială și a subordonat Parlamentul printr-un proiect pe care Chabal îl numește explicit antidemocratic. Rezultatul este că, în afara urnei de vot, protestul rămâne una dintre puținele modalități prin care cetățeanul se face auzit. Uneori chiar funcționează: reformele sunt retrase, iar fiecare guvern se teme de judecata străzii.

De aici vine și reflexul represiv. De la zdrobirea Comunei din Paris în 1871 până la poliția de intervenție de astăzi, autoritățile franceze trag adesea primele și pun întrebări după. Ele operează, observă Chabal, după teoriile secolului al XIX-lea despre mulțimea irațională, cele ale lui Gustave Le Bon, și tratează deopotrivă elevii și suporterii de fotbal ca pe o amenințare. Episodul actual confirmă tiparul. Inspecția generală a Poliției Naționale, organul de control intern al poliției, a deschis 18 anchete interne pentru folosirea disproporționată a forței. Guvernul accelerează în paralel un proiect de lege care îi obligă pe autorii distrugerilor să plătească pagubele („casseur-payeur”, adică „cine sparge plătește”), cu dezbatere în Senat la sfârșitul lui octombrie. Represiunea nu stinge însă nimic, ci întărește hotărârea. Unii tineri trec la violență deschisă alături de infractori mărunți, alții filmează clipuri pentru TikTok în fața scuturilor, batjocorind un stat care își privește cetățenii ca pe o pacoste.

Revoluția ca marcă înregistrată

Rămâne întrebarea fascinației globale. O parte ține de un vechi mit anglofon. Politica britanică a secolului al XIX-lea și-a construit identitatea pe propria stabilitate, pusă în contrast cu convulsiile de peste Canalul Mânecii. Filosoful conservator Roger Scruton și-a derivat aproape întreaga viziune politică din spectacolul străzilor pariziene din mai 1968. Chabal vede însă și ceva mai profund decât stereotipul. Deși și-a pierdut statutul de mare putere, Franța a rămas avangarda politicii radicale europene, la stânga și la dreapta. Adolescentul Elwan, al cărui discurs despre politica de stânga a devenit viral, pare mai articulat decât omologii săi de aiurea. Iconografia extremei stângi contemporane este în mare parte franceză. Tot franceză este și teoria „Marii Înlocuiri”, lansată de scriitorul Renaud Camus, care susține că elitele liberale ar urmări înlocuirea populației native cu migranți și a devenit unul dintre sloganurile extremei drepte globale. Francezii nu au monopolul protestului, dar l-au ambalat mai bine decât oricine pentru consumul public.

Limitele unei teze elegante

Argumentul lui Chabal nu este singura lectură posibilă. Apărătorii instituțiilor actuale vor obiecta că a Cincea Republică, acuzată de autoritarism, este cel mai stabil regim francez de la Revoluție încoace și a supraviețuit mai multor crize majore, inclusiv celei din mai 1968, fără să cadă. O lectură conservatoare pune accentul pe toleranța statului față de violență și pe slăbirea autorității școlii, nu pe excesul de autoritate. Alți analiști văd în actualul val mai degrabă consecința austerității bugetare și a crizei serviciilor publice decât a unei patologii istorice. Paralela pe care o face chiar Chabal, cu sutele de mii de tineri indieni ieșiți simultan în stradă împotriva propriului stat, sugerează că dinamica protest–represiune–radicalizare nu este specific franceză. Este gramatica epocii, accelerată de rețelele sociale.

Ce înseamnă pentru București

Pentru România, străzile franceze nu sunt un spectacol exotic. Franța este națiunea-cadru a grupului de luptă multinațional al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) de la Cincu, iar sănătatea sa politică internă intră direct în calculul de securitate al flancului estic. Un stat care își negociază bugetul sub presiunea străzii va fi tentat să taie din cheltuielile de apărare promise. Revoltele franceze au fost, de asemenea, mereu materie primă pentru operațiunile de influență rusești, care amplifică imaginea unei Europe în descompunere. Există și o lecție domestică, mai incomodă. România are aceeași slăbiciune a corpurilor intermediare pe care Chabal o diagnostichează la Paris: partide cu legitimitate scăzută, sindicate marginale și o încredere tot mai mică în instituții. Mobilizările din 2017 și 2018 au arătat că și aici nemulțumirea poate sări direct în stradă. Diferența este că Franța are două secole de memorie a protestului care o face, paradoxal, previzibilă. Acolo unde această memorie lipsește, furia nu are ritual, iar cine știe să o capteze, din interior sau din afară, câștigă mai mult decât cine știe să o reprime.