M-am bucurat să particip anul acesta, pentru prima dată, la Warsaw Security Forum. Într-o perioadă extrem de aglomerată în plan profesional, două zile petrecute la Varșovia păreau un lux pe care cu greu mi-l puteam permite. Privind însă retrospectiv, cred că a fost timp investit cu sens.

Alături de Conferința de Securitate de la München, Warsaw Security Forum este unul dintre evenimentele care dau ora exactă în materie de orientare strategică a Europei. Cu atât mai mult cu cât Polonia este astăzi principalul pol de putere de pe flancul estic al NATO, un stat aflat în prima linie a confruntării hibride purtate de Federația Rusă împotriva Europei și, în același timp, unul dintre cei mai importanți susținători ai relației transatlantice.

A fost o ediție din care au rezultat câteva semnale importante privind postura NATO și pregătirea Alianței de a răspunde amenințărilor dinspre est. Mesajul transmis de comandantul suprem al forțelor aliate din Europa, generalul Alexus Grynkewich, a fost cât se poate de clar: NATO nu își dorește un război, dar este pregătită să lupte și să respingă orice agresiune împotriva unui stat membru. Dincolo de declarațiile oficiale, poate și mai relevante au fost discuțiile despre natura confruntării în care ne aflăm deja și despre capacitatea Europei de a răspunde unor amenințări care nu mai respectă delimitarea tradițională dintre pace și război.

M-am bucurat să întâlnesc aici mai multe fețe cunoscute din România, inclusiv doi speakeri români, Oana Țoiu, ministrul afacerilor externe, și Ana Birchall, fost ministru al Justiției și vicepremier. Cred că este important ca România să fie cât mai bine reprezentată în asemenea dezbateri, atât instituțional, cât și prin contribuții individuale.

Plec de la Varșovia cu două concluzii care mi-au întărit, în bună măsură, perspectiva conturată și la conferința de securitate de la Riga, la care am participat în urmă cu câteva săptămâni.

Prima este că ne aflăm deja într-o formă de război cu Federația Rusă, chiar dacă nu vorbim despre un conflict militar convențional între Rusia și NATO. Nu este o constatare oficială a Alianței, ci o concluzie pe care o desprind din discuțiile purtate și din evoluțiile ultimilor ani. Suntem în ceea ce literatura strategică numește zona gri, în care atacurile cibernetice, sabotajul, dezinformarea și operațiunile de destabilizare sunt folosite sistematic pentru a slăbi societățile occidentale, fără a declanșa neapărat un răspuns militar direct. Distincția dintre pace și război devine tot mai puțin relevantă în raport cu realitatea amenințărilor cu care ne confruntăm.

A doua concluzie privește Statele Unite și viitorul relației transatlantice. Peste numai trei săptămâni vor avea loc alegerile parțiale pentru Congresul american, iar o eventuală schimbare a raportului de forțe de la Washington ar putea conduce la o abordare mai cooperantă față de Ucraina și la un sprijin american mai consistent și mai predictibil pentru Kiev. Este un scenariu care merită urmărit, nu o certitudine. Ceea ce nu se va schimba însă, indiferent de rezultatul alegerilor, este așteptarea Washingtonului ca Europa să își asume o parte mult mai importantă din responsabilitatea pentru propria apărare. Aceasta este o tendință structurală a politicii externe americane, care depășește administrațiile și ciclurile electorale.

Pentru România, mesajul este unul foarte clar. Este momentul să lăsăm deoparte războaiele politice interne și să tratăm consolidarea capacității statului de a răspunde provocărilor externe ca pe un proiect național. Avem nevoie de instituții care să funcționeze coerent, de o viziune strategică integrată și de capacitatea de a mobiliza resursele politice, economice și instituționale ale țării în jurul unor obiective comune. Provocările geopolitice nu mai pot fi separate de politica internă, iar vulnerabilitățile noastre instituționale riscă să devină, într-un context internațional tot mai complicat, breşe critice în complexul de securitate națională.

Revin la București cu speranța că acest mesaj este înțeles și de decidenții noștri și că vom avea în curând un guvern capabil să readucă politica internă cât mai aproape de normalitate. Nu pentru că diferențele politice ar trebui să dispară, ci pentru că există momente în care responsabilitatea față de țară trebuie să prevaleze asupra calculelor de partid.

România nu își mai poate permite să consume atâta energie în propriile crize politice, în timp ce Europa se pregătește pentru provocări care ne vor afecta pe toți.