Ovidiu Demetrescu
Partener, OCD Capital & Resource

Sectorul energetic românesc traversează o perioadă aparent paradoxală. Avem un număr fără precedent de proiecte de producție și stocare aflate în diferite faze de dezvoltare, vorbim despre zeci de gigawați de noi capacități și, în același timp, România ajunge să importe energie în anumite ore de vârf, la prețuri ridicate.

Cred că explicația este relativ simplă: am ajuns să confundăm proiectele cu investițiile și puterea instalată cu energia efectiv disponibilă în sistem.

La conferința „Energia în priză” am afirmat că, din peste 1.000 de proiecte avizate și peste 100 GW înscriși în ATR-uri, probabil numai aproximativ 10% vor ajunge efectiv să fie construiți și puși în funcțiune. Poate că procentul final va fi puțin mai mare sau mai mic. Important este însă fenomenul din spatele acestei cifre.

Un ATR nu produce energie. Nici un proiect RTB nu produce energie. Între un proiect autorizat și o centrală care injectează energie în sistem există finanțare, equity, debt, EPC, echipamente, racordare, construcție, punere în funcțiune și, mai presus de toate, un business case care trebuie să fie bancabil.

De aceea cred că România trebuie să treacă de la logica proiectelor la logica sistemului energetic.

Iar sistemul înseamnă cel puțin cinci componente care trebuie dezvoltate simultan: producție, rețele, stocare și flexibilitate, consum și industrie.

Avem nevoie de producție. Dar avem nevoie și de consum

În ultimii ani, aproape întreaga discuție despre tranziția energetică a fost construită în jurul ofertei: câți MW fotovoltaici instalăm, câți MW eolieni, cât nuclear, cât gaz și câtă stocare.

Este doar jumătate din ecuație.

O economie puternică nu este o economie care consumă foarte puțină energie, ci una care transformă eficient energia în valoare adăugată.

România are nevoie de creșterea consumului de energie, în special a consumului industrial. Poate părea contraintuitiv după ani în care discursul public a pus accentul aproape exclusiv pe reducerea consumului. Eficiența energetică rămâne evident necesară. Dar eficiența și reducerea activității economice sunt două lucruri complet diferite.

Consumul unei fabrici noi, al unui data center, al unei unități de producție de baterii sau echipamente electrice nu este o problemă pe care trebuie să o eliminăm. Este consum productiv.

De aceea, politica energetică și politica industrială nu mai pot fi tratate separat.

România ar trebui să folosească disponibilitatea viitoare a energiei pentru a atrage industrii energointensive competitive, data centers, producție de echipamente, electrificarea unor procese industriale și noi investiții în manufacturing.

Cel mai valoros MWh produs în România nu este neapărat cel pe care îl exportăm. Este MWh-ul consumat în România de o întreprindere competitivă care produce valoare adăugată, salarii, taxe și exporturi.

Această schimbare de perspectivă este, în opinia mea, esențială.

Nu putem conecta tehnologia secolului XXI la o rețea proiectată acum 40–50 de ani

A doua mare problemă este infrastructura.

O parte importantă a rețelelor energetice din România a fost proiectată și construită în urmă cu 40–50 de ani sau chiar mai mult, pentru un sistem fundamental diferit de cel pe care încercăm să îl construim astăzi.

Arhitectura tradițională era relativ simplă: centrale mari, transport, distribuție și consumatori. Energia circula în principal într-o singură direcție.

Astăzi introducem în sistem mii de producători regenerabili, prosumatori, baterii, vehicule electrice și noi tipuri de consumatori. Fluxurile devin bidirecționale și mult mai volatile.

Nu mai vorbim, prin urmare, numai despre înlocuirea unor transformatoare sau conductoare vechi. Vorbim despre reproiectarea unei părți importante a sistemului electroenergetic.

Avem nevoie de investiții masive în rețelele de transport și distribuție, stații și transformatoare, automatizare, digitalizare, sisteme de măsurare și control, cybersecurity și capacitatea de a gestiona în timp real fluxuri mult mai complexe de energie.

Planul de dezvoltare a rețelei de transport pentru 2026–2035 aprobat de ANRE urmărește creșterea capacității de transport, integrarea producției și stocării, reducerea congestiilor, digitalizarea și dezvoltarea interconectărilor. Este direcția corectă; provocarea majoră va fi viteza de implementare.

Nu putem avea o tranziție energetică mai rapidă decât rețeaua care trebuie să o transporte.

Stocarea trebuie să devină infrastructură de sistem

În aceeași logică trebuie să privim stocarea.

În ultimii ani observăm un interes extraordinar pentru BESS. Este normal. Costurile tehnologiei au scăzut, iar volatilitatea producției regenerabile creează o nevoie evidentă de flexibilitate.

Dar simpla instalare a cât mai multor baterii nu reprezintă, în sine, o strategie energetică.

Întrebările relevante sunt: de câtă flexibilitate are nevoie sistemul, unde are nevoie de ea, pentru ce interval de timp și cum este remunerată?

O baterie poate face energy shifting, balancing, frequency response, peak shaving și poate contribui la congestion management. Dar nu toate aceste servicii au aceeași valoare în orice punct al rețelei.

Trebuie să discutăm, de asemenea, despre hidrocentrale cu acumulare și pompaj, demand response, interconectări și despre capacități flexibile de producție care vor rămâne necesare în perioada de tranziție.

Stocarea nu mai trebuie tratată ca un accesoriu al regenerabilelor. Ea devine infrastructură energetică.

1 MW instalat nu înseamnă 1 MW disponibil

Acesta este probabil unul dintre subiectele asupra cărora avem nevoie de mai multă claritate în dezbaterea publică.

Un MW fotovoltaic, un MW eolian, un MW nuclear și un MW într-o centrală pe gaz sunt egali din punctul de vedere al puterii nominale înscrise pe plăcuța echipamentului, dar nu sunt echivalenți din punctul de vedere al funcționării sistemului.

Pentru o analiză riguroasă trebuie să discutăm despre capacity factor, availability, firm capacity și profilul orar al producției, nu numai despre MW instalați.

Soarele produce ziua. Vântul produce atunci când există resursă eoliană. Cererea sistemului nu respectă însă programul meteorologic.

De aceea putem avea, în aceeași țară și chiar în aceeași zi, ore cu surplus de energie și prețuri foarte mici și alte ore în care suntem nevoiți să importăm la prețuri ridicate.

Importul nu trebuie demonizat. România este și trebuie să rămână parte a pieței europene interconectate. Comerțul transfrontalier crește eficiența și securitatea sistemului.

Problema apare atunci când devenim structural dependenți de import exact în orele de deficit regional, când energia este cea mai scumpă.

Securitatea energetică nu se măsoară în MW instalați, ci în capacitatea pe care te poți baza atunci când sistemul are nevoie de ea.

Energia ieftină trebuie să devină politică industrială

Există însă o întrebare și mai importantă: ce facem cu energia suplimentară pe care dorim să o producem?

Dacă răspunsul este doar „o exportăm”, ratăm o parte importantă din oportunitate.

România are șansa de a transforma energia într-un avantaj competitiv industrial.

Avem nuclear, hidro, gaze naturale, un potențial foarte bun solar și eolian și perspectiva unor capacități semnificative de stocare. Puține economii europene dispun de un asemenea mix potențial.

Ar trebui să folosim această poziție pentru atragerea de investiții industriale.

În loc să exportăm numai electroni, putem exporta oțel prelucrat, componente auto, echipamente electrice, produse chimice, baterii, servicii digitale sau alte produse cu valoare adăugată ridicată.

Aici politica energetică trebuie conectată direct cu politica fiscală, ajutorul de stat, infrastructura, educația și strategia de atragere a investițiilor.

Un investitor industrial care analizează România nu întreabă numai dacă există energie. Întreabă cât costă, dacă o poate contracta pe termen lung, cât de predictibil este prețul și dacă rețeaua îi poate garanta puterea necesară.

Aceasta ar trebui să devină una dintre prioritățile economice ale României.

Trebuie să reconstruim și lanțul industrial din spatele energiei

Există și o altă vulnerabilitate despre care vorbim prea puțin.

Investim miliarde de euro în tranziția energetică, dar o parte foarte mare din echipamente și implicit din valoarea adăugată este importată.

România și-a pierdut o parte semnificativă din capacitatea industrială care, în trecut, producea echipamente pentru sectorul energetic.

Ar trebui să privim investițiile energetice și ca pe o oportunitate de reindustrializare a lanțului de furnizare: transformatoare, cabluri, structuri metalice, echipamente pentru stații, power electronics, software, sisteme de control, componente pentru eolian, baterii și servicii de engineering.

Altfel riscăm să facem un efort investițional enorm în România, dar o parte disproporționat de mare din valoarea creată să plece în afara economiei românești.

Tranziția energetică trebuie să producă nu numai MW, ci și fabrici, know-how și locuri de muncă în România.

Bruxelles-ul stabilește cadrul. România trebuie să își definească interesul

Energia nu mai este de mult o politică strict națională.

ETS, CBAM, market design-ul european, taxonomia, regulile privind ajutorul de stat, CfD-urile, obiectivele de decarbonizare și reglementările privind infrastructura influențează direct investițiile și prețurile din România.

Nu cred că soluția este să tratăm Bruxelles-ul ca pe cauza problemelor noastre.

România trebuie însă să știe foarte clar ce dorește să obțină în interiorul cadrului european.

Avem un mix energetic diferit de cel al Poloniei, Germaniei, Franței sau Spaniei. Avem hidro, nuclear, gaz din Marea Neagră, potențial solar și eolian și o poziție geografică foarte importantă pentru Europa de Sud-Est.

Trebuie să valorificăm aceste avantaje.

Obiectivul nu poate fi doar decarbonizarea. Trebuie să fie simultan decarbonizare, securitate energetică și competitivitate economică.

Dacă una dintre cele trei componente lipsește, strategia nu este sustenabilă.

Capitalul poate gestiona riscul. Nu poate gestiona impredictibilitatea

Pentru investițiile energetice există și o problemă transversală: predictibilitatea.

Proiectele energetice au cicluri lungi de dezvoltare și perioade de exploatare de 20–30 de ani sau chiar mai mult. Investitorii construiesc modele financiare pe asemenea orizonturi.

Dacă regulile fiscale, mecanismele de piață sau reglementările se modifică permanent, crește costul capitalului. Iar acest cost ajunge inevitabil în prețul energiei.

În intervenția din septembrie am atras atenția tocmai asupra frecvenței modificărilor legislative și fiscale și asupra dificultății de a construi un business plan pe termen lung într-un asemenea mediu.

Capitalul poate accepta risc tehnologic. Poate accepta risc de piață. Ceea ce acceptă mult mai greu este un risc de reglementare pe care nu îl poate modela.

Predictibilitatea legislativă nu costă bugetul de stat, dar poate reduce semnificativ costul investițiilor.

România are nevoie de un masterplan energetic executabil

Ajungem astfel la problema pe care o consider fundamentală.

România nu duce lipsă de strategii, proiecte sau instituții. Ceea ce lipsește încă este suficienta coordonare între ele.

Avem nevoie de un masterplan energetic executabil pe 15–20 de ani, actualizat periodic, care să pornească nu numai de la cât vrem să producem, ci și de la cât și unde vrem să consumăm.

Ordinea logică ar trebui să fie: consum și dezvoltare economică → producție → transport → distribuție → stocare și flexibilitate → interconectare → industrie → finanțare.

Nu invers.

Trebuie să știm unde vor apărea marile capacități industriale, unde sunt resursele de producție, unde trebuie întărită rețeaua, unde avem nevoie de stocare și ce investiții trebuie realizate în ce ordine.

Și trebuie să existe responsabilități, termene și indicatori măsurabili.

Pentru că energia nu este un scop în sine.

Energia este infrastructură economică.

Iar adevărata măsură a succesului tranziției energetice din România nu va fi câți GW vom avea înscriși în ATR-uri și nici măcar câți GW vom instala.

Va fi capacitatea noastră de a transforma acea energie în industrie competitivă, investiții, locuri de muncă, exporturi și securitate națională.

Aceasta ar trebui, în opinia mea, să fie miza următorului deceniu energetic al României.