Dacă aș primi un bănuț pentru fiecare dată când am auzit „Digitalizăm România”, aș fi bogat, vorba expresiei. Și probabil la fel pentru fiecare tăcere care urmează după întrebarea: „De ce?”
„Digitalizăm România” a devenit un reflex de discurs public: îl auzi în conferințe, îl citești în strategii, îl vezi trecut în bugete, îl regăsești în titluri de proiecte.
Menționarea lui constantă a creat inițial iluzia de consens. Repetarea excesivă l-a golit însă ulterior de sens. Niciuna nu a oferit claritatea unei direcții.
Pentru că, dincolo de slogan, rămâne o întrebare pe care o evităm sistematic: De ce digitalizăm România?
Și răspunsurile n-ar trebui să fie: „pentru că există fonduri europene”, „pentru că toată lumea o face” sau „pentru că tehnologia este inevitabilă” – astea le-am tot auzit.
Digitalizarea, în sine – o spun din nou – nu este o politică de dezvoltare. Este o infrastructură. Iar infrastructura, dacă nu știe ce susține, riscă să rămână un decor tehnologic fără impact structural.
În intervenția mea din Gândul am spus că nu trebuie să construim doar o Românie digitală, ci o Românie dezvoltată în care tehnologia joacă un rol clar. Diferența dintre cele două este ce caut: prima este despre instrument, a doua este despre scop.
Astăzi, digitalizarea administrației este decuplată de o viziune coerentă despre ce fel de economie vrem să construim și ce rol vrem să jucăm în arhitectura digitală europeană sau globală. Fără această ancoră, proiectele rămân fragmentate, finanțarea devine oportunistă, iar instituțiile – după cum tot remarcăm – optimizează procese fără să schimbe logica sistemului.
Problema nu este lipsa tehnologiei. Problema este lipsa unei alegeri.Iar în absența unei alegeri, orice investiție devine accidentală.
Nu digitalizăm ca să fim „la zi”. Digitalizăm ca să ne poziționăm strategic.
Într-o economie globală în care datele, AI-ul și infrastructura digitală determină productivitatea și competitivitatea, fiecare stat este obligat să își definească o nișă strategică. Nu toate țările pot fi lideri în toate domeniile. Dar fiecare țară poate decide unde vrea să fie relevantă.
Estonia a ales să fie lider în e-guvernare și identitate digitală, construind un model coerent în jurul acestei opțiuni. Finlanda a investit strategic în educație digitală și competențe avansate. Irlanda a devenit hub pentru companii tehnologice printr-o combinație de fiscalitate, competențe și predictibilitate.
Niciuna dintre aceste țări nu a digitalizat „în general”. Au digitalizat în jurul unei alegeri strategice.
România, în schimb, a preferat să digitalizeze difuz. A construit (ceva) sisteme informatice. Dar nu a construit direcție din acestea.
La fel, nu am decis în ce domenii vrem să fim furnizori de soluții, nu doar utilizatori. Nu am decis unde putem construi avantaj competitiv regional. Nu am corelat reforma administrației cu o strategie economică clară.
Iar fără această alegere, digitalizarea devine un proces tehnic, nicidecum unul strategic.
Cum alegi domeniile în care vrei să fii lider?
Sigur nu prin entuziasm tehnologic, nu prin modă și nu prin presiune externă („că e jalon în PNRR”, tot aud).
Le alegi printr-o analiză lucidă a trei lucruri:
- Unde avem deja competențe reale și masă critică – industrii IT mature, capacitate de inginerie, resurse umane competitive.
- Unde poziția geografică și politică ne poate oferi relevanță – flanc estic al NATO, frontieră a Uniunii Europene, rol regional în infrastructură energetică și de securitate.
- Unde putem genera valoare adăugată, nu doar consum intern.
De exemplu, securitatea cibernetică, infrastructura digitală critică, tehnologii dual-use – acestea sunt potențiale direcții de poziționare.
Dar pentru a le transforma în axe strategice este nevoie de o decizie politică asumată: aici investim consistent, aici aliniem educația, aici dirijăm finanțarea, aici reformăm administrația.
Cum pregătești societatea pentru o astfel de alegere?
Sigur nu printr-o nouă strategie PDF cu care să ne mândrim pe social media.
Ci printr-o corelare între educație, piața muncii și investiții publice, zice la manual.
Dacă, de exemplu, vrem să fim relevanți în securitate cibernetică, atunci universitățile trebuie finanțate în acea direcție, administrația trebuie să devină primul client sofisticat al acestor soluții, iar companiile românești trebuie încurajate și ajutate să scaleze.
Dacă vrem să devenim un hub regional pentru infrastructură digitală critică, atunci trebuie să investim în centre de date, în energie predictibilă, în cadre de reglementare clare și în capacitate de apărare cibernetică a acestei infrastructuri.
Digitalizarea statului trebuie să fie primul câmp de testare pentru aceste competențe. Statul poate și trebuie să devină catalizator de piață (ca să nu mai zic că ar trebui să fie primul beneficiar de astfel de contracte).
Cum dirijezi finanțarea într-un sistem rămas într-o logică veche?
Aici văd nodul real. Am ajuns într-un punct în care strategia pare să urmeze logica fondurilor europene, nu invers.
Chiar și așa, finanțarea europeană a digitalizării a fost adesea distribuită pe logica absorbției rapide, nu pe logica transformării structurale. Proiectele au fost evaluate individual, nu în raport cu o arhitectură de sistem.
Pentru a ieși din această logică, este nevoie, cred, de trei schimbări incomode la nivel central:
- O coordonare centrală reală a investițiilor digitale, cu putere de veto asupra proiectelor redundante dar și, foarte important, legată de investițiile strategice ale statului.
- Criterii de finanțare legate de interoperabilitate și impact sistemic, nu doar de livrarea tehnică.
- Indicatori de rezultat măsurați în productivitate și competitivitate, nu doar în număr de proiecte sau platforme lansate.
Digitalizarea nu poate fi lăsată exclusiv la nivelul fiecărei instituții. Ea este infrastructură de stat și, prin urmare, necesită o arhitectură centrală.
Ce fel de stat și ce fel de economie vrem să construim într-o Europă digitală?
De aici aș pleca. Iar răspunsul, dacă vrem să fie serios, ar trebui să sune cam așa:
România digitală este infrastructura României Dezvoltate – un stat care a transformat tehnologia dintr-un proiect administrativ într-o infrastructură strategică de competitivitate, securitate și încredere, alegând clar unde vrea să conteze în economia digitală și reorganizându-și instituțiile, educația și finanțarea în jurul acestei alegeri.
Nu „tigru”. Dar nici periferie digitală.
Nu lideri în tot. Dar relevanți în ce alegem.
Asta înseamnă alegere. Asta înseamnă prioritizare. Asta înseamnă concentrare reală de resurse.
Digitalizarea, în forma ei matură, este un act de poziționare strategică. Dacă rămâne doar o bifă într-un program de guvernare, vom continua să poleim suprafața și să păstrăm structura neschimbată.
Poate că maturitatea politică de care avem nevoie astăzi nu este să mai spunem „Digitalizăm România”, ci să avem curajul să spunem clar: „Aici vrem să contăm. Și în jurul acestor domenii ne reorganizăm statul, finanțarea și educația.”
Eu încă aștept liderii care să facă această alegere.
