Jumătate dintre copiii de 15 ani ai României nu înțeleg ce citesc. Cealaltă jumătate a țării dă declarații.

Marți, a doua zi de școală. Copiii abia și-au găsit băncile și de la Paris a sosit carnetul de note. OCDE a publicat PISA 2025, testul care le pune elevilor de 15 ani din 91 de țări o singură întrebare: ce știți să faceți cu ce ați învățat. Memoria nu se punctează. PISA este inspecția tehnică periodică a unei țări, făcută pe copiii ei și am picat-o.

Am citit raportul. România: 425 la Științe, 419 la Matematică, 413 la Citire. Locurile 55, 48 și 53 din 91. În Uniune, sub noi au mai rămas Bulgaria și Cipru. Ne-au întrecut Serbia, Muntenegru, Albania. Grupa noastră valorică: Thailanda, Mongolia, Georgia, Costa Rica, Republica Moldova. Frații de peste Prut ne suflă în ceafă.

Apoi cifra care taie. 52% dintre elevii români nu ating nivelul minim la matematică. 48% la citire. Pe toate cele trei domenii, 38,5% stau sub pragul alfabetismului funcțional, dublu față de media OCDE și cu 5 puncte mai rău decât în 2022. La Citire, minus 16 puncte în trei ani. Pe piața de capital se cheamă prăbușire. În limbaj oficial se cheamă „evoluție”.

Da, toată lumea a căzut. Media OCDE e la cel mai jos nivel din istoria testului, iar raportul vorbește despre „cititori grăbiți”, copii care trec prin text ca printr-un feed, cu degetul mare. Clasa politică de la noi a văzut tendința și s-a prins de ea ca de o balustradă. Numai că restul lumii cade de la etajul întâi. Noi cădem din subsol.

Reacția politică la PISA are, de 20 de ani, aceeași coregrafie, indiferent de partid. Raportul este primit înainte de publicare, anul acesta cu cel puțin două săptămâni, potrivit Edupedu. La lansare, agenda este despre altceva: PNRR, standarde, un Bacalaureat din 2030. Raportul încape într-o frază. Apoi replicile de serviciu, rostite de fiecare ministru de serviciu, la fiecare ediție: comparația este nedreaptă, nu suntem membri OCDE; tendința este internațională; avem foarte multe de făcut; profesorii sunt pregătiți, dar nu au timp să schimbe paradigma. Fiecare replică este adevărată în parte. Împreună, sunt o tehnologie de supraviețuire: recunoști totul și nu răspunzi de nimic.

Profesorii nu au timp la un an după ce clasa politică le-a mărit norma de la 18 la 20 de ore, prima majorare în 30 de ani și le-a înjumătățit plata cu ora. Le-a luat timpul printr-o lege, apoi a constatat, îngrijorată, că timpul lipsește. Iar nativii digitali, mândria noastră de la fiecare conferință, au ieșit la proba nouă cu 57% sub pragul minim. Știu să dea scroll. Nu știu să pună o întrebare unui tabel.

Cine i-a numărat a ajuns la 30 de miniștri ai Educației în 36 de ani, 4 numai în 2012. Niciunul nu a stat destul cât să vadă un copil intrând în clasa pregătitoare și ieșind din liceu. Reforma are la noi durata unui mandat și memoria unui feed.

Cifra de fond este mai veche decât orice guvern: 3% din PIB pe educație, ultimul loc din Uniune, sub jumătate din ce dă Suedia. Legea din 2011 promitea 6%. Un parlament a votat promisiunea, toate parlamentele următoare au amânat-o, an de an, cu o unanimitate transpartinică pe care sistemul nu a atins-o în nicio altă chestiune. Când oamenii îți spun cine sunt prin buget, crede-i.

Restul este decor. Vara lui 2025 a produs o lege care a comasat 516 școli, a umflat clasele de liceu la 34 de elevi, a înjumătățit bursele de merit și a desființat bursele de excelență olimpică; mesajele de început de an le mulțumesc profesorilor pentru dedicare. De la 1 septembrie, inspectorii școlari generali au fost din nou numiți pe filieră politică, județ cu județ. Elevii de a IX-a au început liceul fără manuale. Guvernul este demis de 126 de zile, record de la 1989 încoace. Într-o țară care nu-și poate alcătui un guvern, jumătate dintre copii nu pot alcătui sensul unei pagini. Coincidența este didactică.

Tot sistemul a ajuns, cu legea în mână, la burse de merit pentru medii de 5. Caragiale a scris schița asta acum un secol: madam Caliopi Georgescu bate la ușile profesorilor ca băiatul ei să treacă bacalaureatul. Ovidiu Georgescu a ajuns, între timp, sistem.

Aici se termină satira și începe aritmetica. Țara care nu-și poate învăța jumătate dintre copii să citească vrea reactoare modulare, fabrici de muniție, centre de date, împrumuturi europene pentru apărare. Toate se fac cu oameni care înțeleg o fișă tehnică, un contract, o schemă electrică. Deficitul de profesori este, oficial, la fizică, informatică și în zona tehnică, exact meseriile pe care ni le dorim. STEM este infrastructura pe care se construiește orice altceva. Fără ea, restul sunt machete.

Și tocmai de aceea citirea contează mai mult ca oricând. O națiune care nu deosebește un argument de o manipulare își anulează alegerile; am trecut prin asta în 2024, cu o campanie pe TikTok. Într-o epocă în care inteligența artificială produce text la scară industrială, competența rară a devenit judecarea textului. Cultura generală, istorie, geografie, drept, economie, literatură, este harta pe care așezi problema înainte s-o rezolvi. Fără hartă, STEM produce oameni care calculează perfect drumul spre locul greșit. Estonia e în primele 10 la toate probele, Polonia în primele 12 la matematică; au plecat din același bloc de start ca noi, fără PIB în plus. Diferența s-a construit din decizii ținute 20 de ani.

Spiru Haret a ridicat școala rurală cu un buget de secol XIX și o idee simplă: copilul de la sat are aceeași minte ca cel de la oraș. PISA măsoară azi decalajul urban-rural la aproape 100 de puncte, două sisteme de educație care se întâmplă să folosească același minister. Titu Maiorescu a numit boala în 1868: forme fără fond. Fondul a fost măsurat la Paris. Formele au ținut o conferință de presă.

Carnetul de note cere semnătura părintelui. Statul român nu l-a semnat de 20 de ani. Are, în schimb, o declarație de presă, un plan pentru Bacalaureatul din 2030 și un guvern demis care se pregătește să lase locul unuia care va promite să analizeze.