Atunci când nu are conotații strict tehnice, „bizantin” e un cuvânt cu conotații eminamente negative, preluate și în română prin occidentalizare. „Bizantin” înseamnă duplicitar, corupt, perfid, intrigant, obscur/labirintic, birocratic, inutil de sofisticat (ca atunci când despici firul în patru) – și altele de același fel.

Iar „balcanic” – copilul recent al „bizantinului” – înseamnă persoană/cultură/societate necivilizată. Ești balcanic, ești necivilizat – atât, asta ți-e soarta, la revedere, discuția s-a închis.

La prima vedere, bizantinismul și balcanismul sunt versiuni ale la fel de celebrului „orientalism” (care îi scoate din sărite pe arabi, pe turci și pe iranieni): discursul rasist și colonialist prin care Vestul își arogă narcisic toate virtuțile și calitățile și varsă într-un „Orient” generic și nedefinit geografic toate relele, viciile și defectele.

Maria Todorova ne explică însă (în „Imagining the Balkans”) că balcanismul nu e o versiune de orientalism. În primul rând, Orientul, cum am spus, e nedefinit geografic, însă în mod limpede e non-european – în timp ce Balcanii sunt o zonă precis definită geografic, ba chiar una pe care Vestul însuși o recunoaște ca fiind europeană.

În al doilea rând, balcanicii sunt tot creștini, ca occidentalii – doar că, din nefericire pentru ei, se țin de creștinismul greșit și nu vor, în îndărătnicia lor (necivilizată, firește), să adopte creștinismul corect, cel catolic sau protestant. (În acest punct balcanismul și bizantinismul se întâlnesc în mod natural, fiindcă creștinismul ăla de care se țin balcanicii, din Grecia până-n România, e cel bizantin).

În fine, spre deosebire de „orientali”, balcanicii n-au fost niciodată cuceriți și colonizați de europeni (lucrul ar fi fost imposibil, de vreme ce balcanicii tot europeni sunt și ei). Așa încât discursul balcanic nu e colonizator (ca în Africa sau în Americi, de exemplu), ci subordonator. Dacă „orientalul” e străinul din afară, „balcanicul” e străinul dinăuntru, cealaltă Europă: tot Europa, dar versiunea ei inferioară, rușinoasă, pe care n-o arătăm lumii și de care mai bine să nu vorbim.

Discursul occidental peiorativ pe care se construiește imaginea bizantino-balcanică are trei puncta istorice de inflexiune. Primul e clivajul medieval din ce în ce mai accentuat între societatea creștină răsăriteană și cea occidentală, care începe cu ungerea lui Carol cel Mare ca împărat în Vest (în 800), se agravează cu schisma din 1054 și se transformă în ruptură definitivă 150 de ani mai târziu, când cruciații jefuiesc și vandalizează Constantinopolul.

În 1204, Constantinopolul era cel mai populat, cel mai bogat, cel mai rafinat/sofisticat și cel mai educat oraș din Europa. Siluirea lui de către niște țărani analfabeți și violenți, conduși de niște gherțoi care mâncau cu mâna dar care își conferiseră niște titluri absurd-pompoase (ca gherțoii, na), a produs răsăritenilor un șoc echivalent cu cel resimțit de romani în 455 când vandalii au jefuit Roma.

Iar în Europa, la fel ca în „Orient”, istoria (veche) ne e mereu contemporană: 1204 s-a întâmplat acum o săptămână, iar 1453 acum câteva ore.

Bun, ăsta a fost punctul de plecare. Occidentalii victorioși au început, în buna tradiție a învingătorilor de pretutindeni și de oricând, să dea victoriei lor explicații moral-culturale: bizantinii sunt efeminați, moravurile lor sunt clar feminine, plus că au dat prea multă libertate femeilor lor (și ele, evident, i-au corupt, transformându-i în fătălăi) – nemaivorbind că sunt niște schismatici care l-au ofensat pe Adevăratul Dumnezeu (cel catolic, evident) și, una peste alta, sunt prea sofisticați pentru binele lor (care sofisticare le demonstrează feminitatea – și de aici argumentul se reia de la capăt).

Știm discursul. E identic cu cel de azi al MAGA la adresa vieții urbane și în particular a Europei liberale. În materie de retorică, nu s-a schimbat nimic.

În fine, ăsta a fost începutul unei literaturi propagandistice anti-bizantine care, timp de secole, i-a făcut fericiți pe gherțoii cu titluri absurd-pompoase (și ereditare).

Al doilea punct de inflexiune l-a reprezentat iluminismul, care s-a grefat prin accident de literatura asta.

Unul dintre marile ghinioane ale imperiului bizantin (între timp răposat) a fost că i-a picat cu tronc regilor Franței. Ludovic XIII este cel care inițiază studiul Bizanțului în Franța, iar Ludovic XIV își elaborează ritualul și pompa curții sale inspirat direct de curtea imperială de la Constantinopol.

Suntem în plină perioadă a monarhiilor absolutiste, când orice umbră de critică la adresa regelui atrăgea automat după sine acuzația de trădare (lezmajestate), deci pedeapsa cu moartea. Cum filosofii iluminiști nu puteau risca să-și critice monarhul, au profitat de interesul acestuia pentru Bizanț și s-au apucat de produs diatribe anti-bizantine. Să critici un imperiu de mult dispărut nu atrăgea niciun risc și nici nu putea fi interpretat ca încercare de subminare a ordinii de stat.

La origine, literatura antibizantină a iluminiștilor e de fapt o fabulă. În Vest – libertate, în Est – tiranie; în Vest – lumina rațiunii, în Est, teocrație și superstiții; și tot așa: își alegeau tema de combătut și o plasau fictiv în Bizanț, pentru a nu avea de suferit – după care făceau cherry-picking din istorii bizantine cu care să-și justifice teza.

În realitate, totul era retorică pură – doar că, de la un moment dat, ficțiunile astea au început să prindă o viață proprie și să fie interpretate ca adevăruri istorice incontestabile.

La toate astea adăugăm eternul misoginism prezent deja în literatura anti-bizantină medievală (cât or fi fost iluminiștii de filosofi, tot și-au păstrat intact misoginismul strămoșesc) – și avem deja conturat al doilea strat al poveștii.

În fine, al treilea punct de inflexiune l-a reprezentat propaganda din timpul Războiului Rece. Ea pleca de la constatarea, corectă altfel, că Vestul era foarte dezvoltat din punct de vedere economic, în timp ce Balcanii rămâneau (masiv) subdezvoltați. Cu alte cuvinte, în Vest – bogăție, în Est – sărăcie (o adăugire la dihotomiile iluministe, doar că de data asta una corectă, constatabilă empiric, deci non-fictivă).

Această nouă dihotomie se cerea explicată – și, firește, în buna tradiție propagandist-retorică inaugurată de medievali și continuată de iluminiști, s-a recurs din nou la explicații esențialist-culturale.

De vreme ce, și-au spus occidentalii, balcanicii au trait peste o mie de ani sub influență bizantină, apoi alte sute de ani sub influență otomană – și acum, uite, sub stăpânire sovietică (mai puțin grecii, evident) – toate aceste regimuri fiind, cum ne arată învățații noștri, unele de tip absolutist-autoritar (lucru adevărat în realitate doar pentru regimul sovietic/comunist), rezultă că ei, spre deosebire de noi, au în gene (sau măcar în cultura lor) o propensiune către autoritarism: nu pot trăi fără un tătuc, sunt inerent inapți pentru libertate, au suflete de sclavi, cum ar fi zis Aristotel.

În plus, cum a scris și marele nostru sociolog Max Weber în „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, au și religia greșită, care îi face inerent incapabili să înțeleagă libertatea economică și să practice capitalismul.

Dacă unim cele două linii de argumentare, înțelegem de ce, inevitabil, ei sunt săraci și neliberi, iar noi bogați și liberi. Asta e soarta lor, de-asta ne sunt inferiori. Au religia greșită, cultura socială greșită, și poate chiar și genele greșite (pe-asta să n-o spunem public, dar e un fapt că balcanicii ăștia nu-s așa albi ca olandezii, sunt mai tuciurii la față; bine, sunt europeni, nimic de zis, dar cine știe ce fel de europeni or fi, cu cine s-or fi corcit).

În România anilor 1990, ăsta era discursul intelectual dominant: o nesfârșită lamentație privind balcanismul nostru, blestemul care ne-a ținut subdezvoltați și înapoiați, cuplată cu o dorință fierbinte de a exorciza acest blestem și de a deveni occidentali, adică civilizați. Sunt convins că și în celelalte țări balcanice (exceptând Grecia) discursul nu era mult diferit – într-atât de mult am internalizat cu toții narațiunea occidentală a balcano-bizantinismului ca explicație (deci cauză fundamentală) a înapoierii civilizaționale.

De aici și relația toxică, de iubire-ură, pe care o avem cu statul nostru și cu societatea din care facem parte. Și tot de aici compensarea, la fel de toxică, prin ficțiuni conspiraționiste extravagant-grandomane (protocronismul, tăblițele de la Tărtăria, apostolul Andrei care i-a creștinat pe daci, ba chiar dacii înșiși care de fapt au dat toate religiile universale și toate limbile pământului și din a căror lacrimă s-a format universul – și așa mai departe). Alte culturi, chiar și mai sărace, se raportează mai senin la identitatea lor. Noi nu, fiindcă identitatea noastră a primit din afară, din motive pur propagandistice, conotații exclusiv negative.

Înainte de a arăta de ce toate aceste „păcate” sunt de fapt niște ficțiuni retorice care nu explică nimic și al căror unic rol a fost acela de a hrăni narcisismul autorilor lor („eu sunt bun și frumos pentru că tu ești prost și urât”), cred că merită să spun câteva vorbe despre statul și societatea bizantine (cu prelungirile aferente în statele post-bizantine din Balcani).

În primul rând, uităm mereu că imperiul bizantin este de fapt imperiul roman (partea lui orientală care a rămas în picioare încă o mie de ani după prăbușirea vestului). Toți împărații lui de la Constantin I (Constantin cel Mare, „întemeietorul”) până la Iustinian I din secolul VI (Iustinian cel Mare, cel cu faimosul cod după care se învață și astăzi „dreptul roman”) au fost vorbitori nativi de latină (adică latina era limba lor maternă) – și provin, aproape fără excepție, din zona intens latinizată dintre Balcani și Dunăre în care a apărut și limba română (alături de celelalte limbi romanice orientale).

Că veni vorba, Constantinopolul n-a devenit automat Constantinopol. Constantin I se gândea inițial să fixeze capitala imperiului în Serdica (Sofia de azi), spunând consilierilor și apropiaților lui că „Serdica e Roma mea”. Într-un final, desigur, poziția strategică maritimă a Bizanțului a avut câștig de cauză – dar putem, firește, să ne întrebăm dacă un imperiu cu capitala stabilită într-o zonă masiv și intens latinofonă s-ar mai fi grecizat.

Dar să revin. Imperiul roman nu a abolit niciodată republica. Oficial, imperiul era aceeași veche republică romană, cu câteva adăugiri. Așa se face că instituțiile republicane au supraviețuit dispariției propriu-zise a republicii – de la întemeierea imperiului de către Octavian și până la căderea Constantinopolelui.

De unde rezultă că imperiul bizantin era el însuși o republică, având în fruntea ei un Augustus (și ulterior, după grecizare, un Basileus): un împărat.

Fiind structurat ca o republică, deci având, printre altele, o conducere electivă, nu una ereditară, ca în monarhiile feudale din Vest, e foarte complicat (când nu de-a dreptul o denaturare crasă a realității) să spui că imperiul bizantin a fost o autocrație (în sensul de dictatură, de regim autoritar, de tiranie).

De la Constantin I la Constantin XI (ultimul bazileu), fiecare împărat bizantin a fost ales prin aclamare de către senat, armată și popor, după tipicul stabilit de Octavian. Iar asta limita puterea împăratului într-o manieră aproape modernă. Spre deosebire de supușii monarhilor feudali din Vest, cetățenii bizantini (le spun „cetățeni” fiindcă, repet, oficial erau locuitorii unei republici) aveau dreptul de a contesta puterea, de a-și contesta (și eventual detrona) împăratul – lucru care de altfel s-a și întâmplat în destule rânduri.

Contestarea puterii nu era interpretată, ca în Vest, drept trădare (care atrăgea automat pedeapsa cu moartea), ci era privită ca un drept care limita automat puterea împăratului. Nu vreau să spun că statul bizantin era unul de factură liberală, nici vorbă, însă era unul semnificativ mai modern (fiindcă era structurat ca o republică) decât statele feudale din Vest.

Simplul fapt că erai ales și nu uns în funcție (ungerea bizantină avea loc după alegere și îndeplinea mai degrabă o funcție similară jurământului depus azi la preluarea funcției) îți limita în mod natural puterea.

Faimoasa (și spectaculoasa) pompă a curții imperiale bizantine a fost creată intenționat, ca un truc menit să mascheze slăbiciunea de fond a funcției alese („nu mă contesta, prietene, uite cât de magnific sunt și ce haine superbe port, mai bine fii amabil și prosternează-te în fața mea”).

A doua limită a puterii împăratului era puterea împărăteselor. Îmi dau seama că nu vă așteptați la asta, totuși așa stăteau lucrurile. În realitate, conducerea politică a imperiului bizantin era un triumvirat compus din împărat, împărăteasă și împărăteasa-mamă.

Oficial, puterea ultimă rezida, evident, la împărat. Funcția de împărăteasă și cea de împărăteasă-mamă erau echivalate cu cea de vice-împărat și de locțiitor al împăratului. Femeile erau educate și pregătite să preia funcția imperială în caz de absență a împăratului (cum s-a întâmplat de destule ori), pentru a asigura continuitatea neîntreruptă a funcției până la alegerea unui nou împărat.

Vorbim așadar de o putere politică reală și formalizată/oficializată explicit a femeilor. Putere informală puteau avea și reginele feudale, dar împărătesele bizantine aveau putere reală în virtutea funcției lor: funcția ca atare era înzestrată formal cu puteri distincte de cele ale împăratului. Iar aceste puteri funcționau, când era cazul, ca limite ale puterii împăratului.

Uneori, aceste limite erau impuse cu delicatețe și diplomație. Alteori însă, cu definitivă brutalitate. Așa a procedat bunăoară Zoe, soția lui Romanos III. Îndrăgostită de fratele unui funcționar de la curtea imperială, Zoe complotează cu el și-l omoară pe bietul Romanos. După care, în calitate de împărăteasă plină, îl desemnează împărat pe iubită-su, care e și ales prin aclamare (Mihail IV, Paflagonianul). Cei doi se căsătoresc și guvernează fericiți împreună până la moartea lui Mihail. (Știu la ce vă gândiți, dar nu aveți dreptate: Zoe n-a avut nimic de-a face cu moartea lui.)

În orice caz, fie într-un fel, fie în celălalt, toate împărătesele bizantine și-au asumat puterea politică conferită lor în virtutea funcției și n-au ezitat s-o folosească (în favoarea sau în defavoarea soțului și/sau a copiilor lor, după caz).

La drept vorbind, ce i-a înfuriat cel mai tare pe scriitorii iluminiști și post-iluminiști din Vest, făcându-i să urască din rărunchi imperiul bizantin, a fost exact faptul că femeile bizantine aveau putere politică reală, recunoscută oficial – și că nenorocitele nu ezitau s-o folosească. Asta îi scotea literalmente din minți. Fiindcă or fi fost ei filosofi rafinați, nimic de zis, dar la bază rămâneau niște mărunți masculi misogini – niște frați Tate cu un vocabular mai bogat.

O a treia limită a puterii imperiale venea, evident, dinspre puterea bisericească – dar asta a fost valabil pretutindeni în Europa creștină.

A patra sursă de limitare a puterii împăratului era administrația publică. Statul bizantin era administrat de o birocrație profesionistă și selectată meritocratic – încă o dată, ceva aproape modern și foarte diferit de statele feudale din Vest, unde funcțiile administrative aparțineau aristocrației și puteau fi transmise pe cale ereditară (cel puțin unele dintre ele).

Și, așa cum află orice ministru sau prim-ministru de azi imediat după preluarea funcției, o birocrație profesionistă nu ezită să-ți spună ce poți, și mai ales ce nu poți să faci, date fiind normele în vigoare și celelalte constrângeri specifice domeniului administrat.

Și cu asta ajung la a cincea și poate cea mai evidentă limită a puterii imperiale: legea. Statul bizantin funcționa în baza unor legi – care uneori, pentru accesibilitate, erau colecționate sub forma unui cod: faimosul drept bizantin (care a funcționat ca sursă de drept în toate statele post-bizantine din Balcani până la înlocuirea sa cu coduri occidentale în secolele XIX-XX).

Firește că, în calitate de legiuitor suprem, împăratul putea modifica o lege sau putea produce legi noi. Dar, odată intrate în vigoare, el nu le putea încălca.

Pe scurt, statul bizantin era destul de apropiat de ceea ce astăzi am numi un „guvernământ limitat”. Modul lui de funcționare îi este mult mai familiar și inteligibil cuiva care trăiește azi într-o republică constituțională decât unui feudal occidental (fie el și intelectual) care trăia într-o monarhie ereditară dublată de o aristocrație ereditară. De aici și neînțelegerile occidentale care, cuplate cu rivalitatea religioasă, s-au transformat în propagandă anti-bizantină, mai ales după 1204.

Fiindcă am menționat dreptul bizantin, nu pot să nu mă refer și la cea mai mare ciudățenie care s-a petrecut în Balcani. Astăzi suntem ținuți, inclusiv de către figuri bisericești (ceea ce e absolut paradoxal și denotă un fel de uitare colectivă a ortodoxiei bizantine, deci a ortodoxiei propriu-zise) – astăzi așadar suntem ținuți să credem că misoginismul (inclusiv cel instituționalizat) e tradiția autentică a locului și că lupta pentru drepturile femeilor și pentru egalitatea de gen e o noutate importată din Vest, un moft periculos care ne subminează valorile strămoșești.

Culmea e că și femistele locale cred asta – anume că ce fac ele e un efort de modernizare și de occidentalizare a societății, de eliberare a femeilor de sub puterea unei tradiții opresive (anume una balcanico-bizantină, deci inerent rea, înapoiată și necivilizată, cum învățăm în occident).

Ciudățenia constă în faptul că tradiția asta la care se referă și opozanții și susținătorii drepturilor femeilor e, în realitate, una foarte recentă – și importată din Vest odată cu noile coduri civile și penale. Din perspectiva asta, „tradiția” de care vorbesc e rudă bună cu faimoasele „mâncăruri tradiționale” promovate de marketingul turistic internațional și ale căror rețete nu sunt mai vechi de 50-100 de ani.

În realitate, societatea bizantină și cele post-bizantine din Balcani au fost, păstrând proporțiile, un paradis al femeilor.

Bizantinii au făcut eforturi remarcabile pentru a acorda femeilor drepturi cât mai largi și protecții cât mai solide împotriva violenței și abuzurilor. La urma urmei, sunt prima societate europeană care a introdus educația obligatorie pentru ambele sexe.

Sigur, femeilor bizantine le era interzis să acceadă în funcții administrative – dar nu și în cele politice: pe întreaga durată de existență a imperiului, împărătesele au jucat un rol politic important, distinct de cel al soților sau al copiilor lor. Bizantinii nu dădeau ochii peste cap dacă în fruntea statului se afla o împărăteasă, nu un împărat, sau dacă puterea reală era la împărăteasă, nu la soțul sau la copilul ei. Același lucru s-a perpetuat și în statele post-bizantine din Balcani.

La fel, le era interzis accesul în armată – mai puțin împărăteselor, care, dacă voiau, își puteau asuma rolul și funcția de general (și au fost împărătese care au vrut). La urma urmei, Theotokos însăși, împărăteasa-mamă a împăratului ceresc, e slăvită ca generăleasă apărătoare a Constantinopolelui în imnul acatist (mai puțin în versiunea lui românească curentă, deja infectată de misoginismul modern).

În fine, femeilor bizantine le era interzis accesul la preoție și la funcții ierarhice bisericești – asta e, din păcate, una dintre constantele nefericite ale ortodoxiei și un motiv legitim de critică.

Dar, cu excepția acestor trei interdicții, femeile bizantine erau absolut egale cu bărbații și aveau deplină libertate de mișcare: aveau drept de proprietate, drept de inițiativă economică, drept de divorț, puteau fi avocate, doctorițe, profesoare și așa mai departe – toate astea fiind de neimaginat în occidentul contemporan lor.

Și toate cele de mai sus se perpetuează în societățile post-bizantine din Balcani. În secolul al XVI-lea, de exemplu, Theodora Cantacuzino, mama lui Mihai Viteazu, era o femeie de afaceri în domeniul comerțului cu blănuri.

În 1818, codul lui Caragea încă păstrează intacte toate drepturile și protecțiile acordate femeilor în dreptul bizantin – mai puțin, sub influența incipientă a misoginismului occidental, drepturile politice, ceea ce înseamnă că, din acel moment, mama și soția domnitorului nu mai pot exercita putere politică formală, distinctă de cea a domnitorului.

Cât privește protecțiile, femeile bizantine și post-bizantine nu puteau fi măritate fără acordul lor, chiar și dacă erau minore. Violul era pedepsit, inclusiv violul conjugal, ca și bătaia, vătămarea corporală sau amenințarea cu moartea (dincolo de faptul că toate astea erau considerate motive temeinice și legitime de divorț).

Adulterul comis de o femeie era pedepsit mult mai blând decât cel comis de un bărbat – iar o femeie necăsătorită aflată într-o relație cu un bărbat căsătorit nu era considerată adulteră.

Dacă un bărbat își surprindea soția cu amantul ei și, sub imperiul geloziei, o omora, era pedepsit mult mai aspru decât dacă l-ar fi omorât pe amant.

Într-o situație similară, dar în care bărbatul nu omora pe nimeni, ci doar se manifesta furios și agresiv, autoritățile erau ținute s-o scoată cât mai repede pe femeie din casă și să-i asigure toată protecția – un comportament pe care autoritățile noastre de azi abia se chinuie, adesea fără succes, să-l învețe.

Nu găsim în spațiul bizantin și post-bizantin balcanic lapidări ale femeilor adultere, „crime din onoare” și celelalte atrocități din spațiul arab sau din cel al latinității occidentale, unde conceptul roman de „patria potestas” – puterea tatălui asupra copiilor, indiferent de vârsta lor (deci inclusiv asupra copiilor adulți) și a soțului asupra soției (care, prin căsătorie, îi devine copil) – și-a păstrat influența culturală până relativ recent.

Și să nu credeți că toate evoluțiile astea, toate aceste schimbări de legi și de moravuri au avut loc independent de Biserică sau cu opoziția ei. Dimpotrivă, Biserica ortodoxă a avut un rol important și adesea decisiv în scoaterea femeii din minoratul perpetuu în care o plasase vechiul drept roman.

Prin cea mai autoritară voce teologică a ei, Vasile cel Mare, biserica introducea un concept rămas până astăzi revoluționar: deplina egalitate între bărbați și femei. Femeia și bărbatul, scria Vasile, au aceeași natură, fiind amândoi creați din același pumn de țărână – și, în consecință, sunt amândoi înzestrați de Dumnezeu cu aceeași onoare și aceeași demnitate.

Asta învățau copiii de mici, asta spunea popa la biserică – și asta a fost baza teologică în virtutea căreia femeia era tratată, în ochii legii, ca un agent moral de sine stătător și înzestrată cu aceleași drepturi ca bărbatul.

Ăsta a fost motivul pentru care femeile din imperiu s-au convertit masiv la ortodoxie și au sprijinit cu iubire și abnegație Biserica în lupta ei împotriva diverselor heterodoxii, de la arianism la iconoclasm (și ulterior la schisma catolică): pentru că Biserica le recunoștea libertatea și demnitatea egală cu a bărbaților – și ținea statul să legifereze în consecință. (E la fel ca azi, când femeile votează preponderent cu partidele care le recunosc, le apără și le promovează drepturile.)

Și tot ăsta era motivul pentru care bizantinii nu dădeau ochii peste cap atunci când în fruntea lor se afla o împărăteasă. Și pentru care acceptau ca împărăteasa să aibă o putere politică reală și formalizată, distinctă de cea a soțului sau a fiului ei.

Dintre cele două versiuni biblice ale genezei, ortodocșii au privilegiat-o de la bun început și consecvent pe cea egalitară, potrivit căreia Adam și Eva au fost creați din aceeași țărână și deci, cum spunea Vasile, au aceeași natură și sunt egali în demnitate.

Cealaltă versiune, cea inegalitară, cu Eva creată din coasta lui Adam, pe care catolicii au privilegiat-o ca justificare intelectuală nouă, creștină, a vechiului misoginism roman, ortodocșii au folosit-o doar pentru a justifica protecțiile morale și juridice suplimentare acordate femeilor.

În virtutea acestei interpretări, femeile erau judecate (inclusiv din punct de vedere moral) cu larghețe, cu toleranță (cu „economie” – sau, cum spun fariseii noștri bisericoși, cu „iconomie”), în timp ce bărbații erau judecați cu strictețe (cu „acribie” – sau cu „acrivie”, conform acelorași farisei).

Justificarea era următoarea: din moment ce femeia e mai slabă decât bărbatul, ea nu trebuie asuprită de bărbat, nu trebuie lăsată sub puterea lui. Dimpotrivă, trebuie protejată, trebuie scoasă de sub puterea bărbatului (excesivă în raport cu a femeii, deci nedreaptă) – și, mai slabă fiind, deci mai predispusă greșelii, ea trebuie tratată cu îngăduință (la fel cum ești mai îngăduitor cu un copil decât cu un adult).

Pe scurt, teologia morală ortodoxă, care a funcționat ca justificare intelectuală a dreptului bizantin (și a moravurilor bizantine), suna în felul următor:

Femeia și bărbatul au aceeași natură, deci sunt egali în drepturi și în demnitate. Punct. Teza asta nu se discută. Dacă totuși femeia e mai slabă decât bărbatul (se mai întâmplă), ea trebuie protejată și tratată cu larghețe, cu îngăduință.

Cu alte cuvinte avem un principiu universal, aplicabil necondiționat („femeia e egală cu bărbatul”), completat în subsidiar cu o regulă particulară condițională („dacă/atunci când femeia e mai slabă…”). Completarea condițională e făcută tocmai pentru a respecta până la capăt principiul universal. Ea e menită să restaureze și să mențină egalitatea în acele situații în care inegalitatea poate să apară (bunăoară în cazul inegalității de putere fizică).

Din secolul al IV-lea până în cel de-al XIX-lea, așadar timp de 1500 de ani, asta a fost tradiția societății bizantine și a societăților post-bizantine din Balcani. Astăzi însă ni se vinde drept „tradiție”, inclusiv de către ierarhi ortodocși, misoginismul occidental (provenit din misoginismul roman precreștin încapsulat în formula juridică „patria potestas”) introdus în Balcani prin codurile juridice moderne.

(Din perspectiva asta – și doar din perspectiva asta – formarea statelor moderne din Balcani pe model occidental a reprezentat un regres cultural major.)

Am ajuns în punctul în care Convenția de la Istanbul, de exemplu, să ne fie prezentată ca o conspirație anti-ortodoxă care denaturează sufletul neamului și ne îndepărtează inadmisibil de adevăratele valori – când în realitate, pentru balcanici, ea nu face altceva decât să reintroducă în acest spațiu tradiția bizantină și s-o dezvolte în direcții noi.

(Rog a nu citi cele de mai sus în cheie protocronistă. Nu susțin că feminismul de azi e echivalent cu tradiția morală bizantină sau inventat de ea – dar susțin, cu dovezi pe care le-am adus aici, că multe elemente ale feminismului de azi pot fi regăsite în această tradiție, care la rândul ei poate contribui la dezvoltări feministe în spațiul balcanic.)

Astăzi, sub numele de „învățături morale ortodoxe” ni se vinde o mizerie sinistră, în răspăr flagrant cu teologia morală a lui Vasile cel Mare și a celorlalți teologi bizantini. Când în numele ortodoxiei au ajuns azi să vorbească Gigi Becali, Teodosie Tomitanul și Kiril al Moscovei, mi se pare absolut obligatorie o rebizantinizare urgentă a bisericii și a discursului public al bisericii – lucru care, doar aparent paradoxal, ar contribui semnificativ la adaptarea culturală a țării la modernitate/contemporaneitate.

Nu pot să închei acest excurs deja excesiv de lung fără să mă refer la cel mai bizar reproș adus bizantino-balcanicilor. Ni se spune – corect – că noi n-am avut Renaștere, cel puțin nu în sensul italian al cuvântului. Iar absența asta ne este prezentată ca dovada supremă a înapoierii culturale.

Reproșul este bizar cu asupra de măsură deoarece, pentru a avea o renaștere în stil italian, trebuie să regăsești ceva ce în prealabil ai pierdut: anume, cultura clasică greco-romană. Dar în imperiul bizantin și în statele post-bizantine accesul la cultura greco-romană n-a fost pierdut niciodată, nici măcar o secundă.

În anul 450, împăratul Theodosius II (Caligraful) înființează la Constantinopol Pandidakterion-ul (Universitatea imperială din Constantinopol), practic prima universitate din Europa. Aici se studiau, în greacă și latină, gramatica, dreptul, filosofia și retorica (ulterior adăugându-se și cursuri de matematică, astronomie, medicină și științe ale naturii).

Universitatea era 100% laică – biserica avea propriile ei instituții de învățământ, separate de cele ale statului – și a funcționat până la căderea Constantinopolelui. Mehmet II o închide și o transformă într-o madrasă. Ulterior a redevenit instituție laică de învățământ și există și astăzi, când o cunoaștem sub numele de Universitatea din Istanbul.

Imediat după închiderea universității imperiale, patriarhul ecumenic a fondat Academia din Fanar (Academia Patriarhală), cu predare exclusivă în limba greacă. (Ea există și azi, dar între timp a devenit liceu. În Istanbul, clădirea ei e cunoscută și sub numele de „Castelul Roșu”.)

Academia era o instituție laico-religioasă unde se predau teologia (evident, fiind o școală a patriarhiei), dar și, separat, disciplinele predate la fosta universitate imperială. Mulți dintre profesorii fostei universități sunt preluați de noua academie. (Cu alte cuvinte, patriarhul oferă imediat refugiu intelectualității laice constantinopolitane, fără să-i impună condiții sau constrângeri, fiind el însuși parte a elitei intelectuale.)

La noi, în București, se înființează pe la 1680 Academia domnească, bunica Universității București (actuala clădire a universității este ridicată pe locul fostei academii). Ea funcționa în clădirile mânăstirii Sfântul Sava (biserica mânăstirii se afla pe locul unde astăzi avem statuia lui Mihai Viteazu).

Academia, cu predare în limba greacă, a fost fondată după modelul și preluând programa Universității din Padova. Aici se studia literatură clasică greco-romană, filosofie greacă (în principal Platon, Aristotel și neoaristotelicienii) și drept bizantin. Școala, poate că merită s-o spun, se bucura de un prestigiu destul de mare în lumea ortodoxă, unul dintre rectorii ei fiind un fost rector al academiei patriarhale din Constantinopol, iar profesorii fiind selectați din elita academică grecească.

70 de ani mai târziu, la 1750, academia își extinde programa cu cursuri de latină, de matematică, de astronomie, de științe ale naturii – dar și cu o catedră de limbi moderne, unde studenții învățau italiana și franceza.

Așa se face că un aristocrat francez călător prin părțile noastre a avut parte de o întâlnire absolut neobișnuită și, pentru el, de neuitat cu cu un boier de rang înalt. Boierul, din cei de stil vechi, cu capul complet ras și cu barba lungă, îmbrăcat în haine orientale, stătea pe sofa cu picioarele strânse turcește, fuma narghilea și, într-o franceză fluentă, îi povestea oaspetelui său străin cele mai recente bârfe de la curtea Franței.

Ca să rezum, în spațiul bizantino-balcanic accesul la literatura și filosofia greco-romană a fost permanent, neîntrerupt de nimic, ăsta fiind principalul motiv pentru care în acest spațiu nu a existat o renaștere în stil italian: pur și simplu nu avea ce să renască, cultura clasică greco-romană fusese tot timpul acolo.

Din punct de vedere cultural și intelectual, spațiul bizantino-balcanic nu era cu nimic inferior spațiului occidental renascentist. Dovada stă inclusiv în faptul că renascentiștii italieni și francezi au avut profesori/magiștri/maeștri bizantini care i-au reînvățat clasicismul.

Pico della Mirandola nu i-a descoperit pe filosofii greci dând peste ei din întâmplare, când a căzut în vreo hrubă din spatele cine știe cărui han unde se dusese să bea ceva cu prietenii – ci la Universitatea din Padova, unde îi aduseseră profesorii bizantini emigrați acolo după căderea Constantinopolelui.

Marsilio Ficino, la fel, a învățat filosofie greacă de la Gemistos Plethon (indirect) și de la Ioan Argyropoulos, care i-a fost profesor de limbă greacă la Universitatea din Florența.

Dar arta? Pictura, sculptura, muzica? Diferența dintre cele două expresii artistice – bizantină și occidental-renascentistă – are o explicație cât se poate de banală. Burghezia occidentală este una post-feudală, în concurență cu prestigiul vechii aristocrații. Devenită influentă și foarte bogată prin comerț (initial cel mediteranean, ulterior cel atlantic), a simțit nevoia – ba chiar obligația – unei ideologi diferite de cea feudală, deci și a unor expresii artistice noi. Iar recent redescoperitul clasicism a servit perfect acestei nevoi – de unde și finanțarea masivă a noii arte renascentiste.

Prin contrast, imperiul bizantin nu a fost un stat feudal (vă reamintesc că structura lui a fost tot timpul cea preluată de la republica romană). În consecință, burghezia bizantină a fost tot timpul influentă și bogată. Ea controla administrația publică, armata, finanțele, comerțul (intern și internațional) – plus elita bisericească. Împărații înșiși proveneau din rândurile ei (funcționari publici, generali etc.).

Arta bizantină și religia ortodoxă au fost tot timpul expresii ideologice ale acestei burghezii, care n-a fost niciodată concurată serios de aristocrația latifundiară (sistemul republican făcând imposibilă, sau cel puțin foarte dificilă, o concurență din partea aristocrației la adresa hegemoniei burgheze).

Așadar burghezia bizantină a investit tot timpul în arta religioasă ortodoxă, care o reprezenta direct, fără să simtă nevoia ideologică a vreunei alte expresii artistice. De aici, din diferența de statut politic dintre burghezia bizantină și cea occidentală (prima deținând tot timpul puterea, în timp ce a doua era proaspăt ajunsă la putere și în conflict cu vechea putere dominantă), decurge firesc și diferența dintre cele două expresii artistice.

Aici trebuie să mai adaug și că cele două burghezii își apreciau reciproc arta. Bizantinii ascultau cu plăcere muzică occidentală, de exemplu – și invers. Cele două expresii artistice nu se considerau superioare sau inferioare una alteia. La urma urmei, si arta grecescă veche și cea egipteană erau cât se poate de diferite între ele, fără ca de aici să rezulte că una i-ar fi inferioară celeilalte.

Și cu asta ajung la cel mai recent reproș adus bizantino-balcanicilor – un reproș formulat în literatura occidentală abia începând cu secolul al XX-lea: cel legat de subdezvoltarea economică a Balcanilor în raport cu Vestul.

Această subdezvoltare, ni se spune, provine inevitabil din niște carențe culturale (religia greșită, cultura socială greșită), dacă nu cumva chiar din niște carențe genetice. Pe scurt, ar exista o cauză esențială, deci imuabilă, care face ca Balcanii să fie inevitabil subdezvoltați. Singura soluție pentru ruperea acestui blestem ar fi o schimbare subită și radicală de identitate – ceea ce, în termeni practici, este imposibil, de unde și relația conflictuală, toxică a balcanicilor cu propria identitate.

Semănăm cu acei negri care își pun sănătatea și chiar viața în pericol încercând disperați să-și albească pielea folosind înălbitor – o tortură la care absolut nimeni nu merită supus.

Și totuși, realitatea – cel puțin din secolul al XIX-lea încoace, dacă nu chiar de mai devreme – este că Balcanii sunt, în mod obiectiv, mai subdezvoltați din punct de vedere economic și mai săraci decât Vestul. Cum explicăm această discrepanță?

În realitate, explicația e la fel de banală ca aceea a diferenței dintre arta bizantină și cea renascentistă.

Mai întâi să constatăm că la anul 1000, de exemplu, realitatea stătea exact pe dos. Imperiul bizantin ( din care făceau parte și Balcanii) era semnificativ mai dezvoltat decât statele feudale din Vest. De ce? Pentru că imperiul controla partea anatoliană și sud-est europeană a marilor rețele comerciale internaționale dinspre Orient spre Europa. Cu alte cuvinte, imperiul era bine conectat la aceste rețele, ceea ce făcea ca bogăția să curgă spre Constantinopol, iar Vestul să fie o periferie îndepărtată (și, prin comparație, semnificativ mai săracă).

După căderea Constantinopolelui, pentru a evita dependența strategică de imperiul otoman, Vestul dezvoltă rețele comerciale noi, prin Atlantic, rețele care ajung să genereze mai multă prosperitate decât cele vechi, controlate acum de otomani. Drept rezultat, puterea economică a Vestului crește, iar cea a otomanilor stagnează și ulterior începe să scadă.

Balcanii, prinși în imperiul otoman, nu se pot conecta la noile rețele occidentale. (Domnitorii valahi, înțelegând că sunt prinși într-o capcană – era suficient să te uiți la genovezi și la venețieni ca să înțelegi asta – au încercat în câteva rânduri să se conecteze la noile rețele, dar de fiecare dată otomanii i-au pedepsit dur.)

Așa începe decalajul dintre Balcani și Vest. El se accentuează odată cu scăderea puterii economice a otomanilor, care, pentru a face față situației, încep să extragă din ce în ce mai multe resurse din Balcani, pe care le reorientează cu predilecție spre Constantinopol, pentru a finanța aparatul administrativ al imperiului.

Când, în secolul al XIX-lea, Balcanii se eliberează de sub otomani, decalajul economic dintre noile state și Vest era deja uriaș. Încercările de conectare la rețeaua atlantică a occidentalilor, care să permită generarea de prosperitate, sunt îngreunate, pe rând, de războaiele balcanice, de primul război mondial, de crahul financiar de la sfârșitul anilor 1920 și de al doilea război mondial. După care vin rușii, care închid din nou Balcanilor accesul la rețeaua occidentală. Singurii care scapă sunt grecii, care pot începe, în fine, drumul dificil și complicat spre prosperitate.

Restul balcanicilor am început drumul ăsta abia din 1990, la peste 100 de ani de la obținerea independenței – timp în care, evident, decalajul dintre noi și Vest a continuat să crească, Vestul fiind impulsionat în dezvoltarea lui și de noua superputere atlantică: SUA.

Din 1990 însă, conectarea la rețeaua atlantică generatoare de prosperitate s-a realizat cu succes – dar și cu o întârziere de vreo 3-4 sute de ani, care continuă să se vadă. Dar chiar și așa, rezultatele sunt spectaculoase.

Între 2000 și 2008, PIB-ul Greciei s-a triplat. Între 2005 și 2024, PIB-ul României a crescut de patru ori, iar al Bulgariei, al Serbiei și al Albaniei de peste trei ori.

Între 2000 și 2020 România s-a transformat dintr-o lower-middle-income economy într-o high-income economy, o dezvoltare fără precedent, și a devenit cea mai mare economie din sud-estul Europei. În plus, decalajul de dezvoltare dintre noi și Vest s-a redus dramatic, iar speranța rezonabilă și realistă este că până în 2040 el va dispărea cu desăvârșire – pentru prima oară din secolul al XVII-lea încoace (asta, evident, dacă între timp nu se va mai întâmpla vreo catastrofă).

PIB-ul nostru pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare îl depășește azi pe cel al foștilor noștri hegemoni – Turcia și Rusia – adică o ducem mai bine decât cei care ne-au exploatat în trecut.

Toate țările balcanice membre ale Uniunii Europene – Grecia, Bulgaria și România – sunt astăzi high-income economies, economii dezvoltate.

Dacă explicația esențialist-culturală ar fi fost corectă (religia greșită, cultura socială greșită, genele greșite), nimic din toate astea nu s-ar fi putut întâmpla. Și totuși s-au întâmplat – și vor continua să se întâmple.

De unde rezultă că explicația respectivă nu e decât o ficțiune propagandistică, un exercițiu de auto-gratulare narcisică a Vestului – util poate pentru menținerea moralului în timpul Războiului Rece, dar doar atât.

Nu suntem greșiți, nu e absolut nimic în neregulă cu noi – ca indivizi, ca societăți și ca spațiu cultural comun bizantino-balcanic. Nu e nevoie nici să ne auto-flagelăm, nici să compensăm cu ficțiuni la fel de ridicule, dar de sens contrar, inventându-ne false (și ridicole) superiorități.

Pur și simplu ni s-a întâmplat să fim multă vreme, nu din vina noastră, decuplați de la rețelele și coridoarele comerciale generatoare de prosperitate. În istorie se mai întâmplă și ghinioane. Nu e nimic grav sau irecuperabil, dovadă e că în ultimele decenii recuperăm masiv. Altor culturi li s-au întâmplat lucruri mult mai dramatice – vezi bunăoară cultura levantină, care de aproape un secol e în război perpetuu: acolo chiar se moare, aici a fost/este doar greu.

Cam atât despre „balcanism”. Cât privește „bizantinismul”, diferența notabilă dintre spațiul bizantino-balcanic și cel occidental este că noi, spre deosebire de vestici, n-am avut niciodată feudalism. Atât imperiul bizantin cât și statele post-bizantine (nu doar prin imitație, ci și prin structura juridică comună data de dreptul bizantin) au perpetuat modelul vechii republici romane, care nu a fost abolit niciodată.

Evident că modelul poate suferi (și a suferit) modificări în funcție de mediul de aplicare: lumea preponderent urbană a imperiului bizantin versus cea preponderent rurală a statelor post-bizantine (țaratul bulgar, despotatul sârb, principatele dunărene). Dar în esență era același model republican, controlat fie de burghezie în ansamblul ei (în imperiul bizantin), fie doar de elita administrativă (în statele post-bizantine).

Absența feudalismului, combinată cu accesul permanent la cultura clasică greco-romană, explică diferențele ideologice (deci culturale) dintre cele două spații europene, inclusiv absența (respectiv prezența) Renașterii.

Nu e nimic greșit, inferior sau peiorativ în identitatea noastră bizantino-balcanică. În raport cu identitatea occidentală, e doar o diferență de model: al nostru niciodată feudal, al lor inițial feudal și acum post-feudal.  

De aceea cred că astăzi, când modelul pe care s-a construit identitatea noastră – republicanismul urban – a devenit modelul identitar al întregii Europe, și când noi înșine am ajuns, în fine, să trăim în republici urbane (republici controlate de burghezia urbană), o redescoperire și revalorizare a bizantinismului nostru fondator ar contribui semnificativ la integrarea noastră naturală în contemporaneitate și ne-ar face să ne asumăm mult mai relaxat și senin identitatea – adică să trăim, în fine, fără toxica traumă identitară în care s-a blocat de la bun început (din secolul al XIX-lea) procesul nostru de modernizare.

Cele două spații identitare europene se pot reîntâlni, fără fricțiuni și complexe, în non-feudalismul comun.