de Ovidiu Demetrescu

Avem cel mai mare câmp de gaze al UE, 16 din 32 de minerale critice europene, cel mai mare port al Mării Negre, suficientă hrană pentru 80 de milioane de oameni și 88 de miliarde de euro exporturi anuale pe care le trimitem în lume fără filet de siguranță. Și totuși, la masa unde se iau deciziile, scaunul României este aproape întotdeauna gol.

Europa trăiește cel mai dramatic reechilibru geopolitic din ultimele trei decenii. Alianțele considerate permanente se renegociază în timp real. Lanțurile de aprovizionare construite pe principiul eficienței sunt reconstruite pe principiul securității. Statele Unite privesc Atlanticul cu ochi comercial, nu sentimental. China avansează tăcut pe flancurile pe care alții le lasă libere.

În acest context, România nu are luxul să rămână spectatoare. Are active strategice rare — energie, minerale critice, sol fertil, identitate culturală, poziție geografică — dar le administrează cu timiditatea unui jucător minor. Cinci teme concrete, cinci oportunități pe care le ratăm sistematic.

I. Energie pentru un continent care nu poate funcționa fără ea

Înainte să vorbim de geopolitică, trebuie să înțelegem o realitate fizică: totul funcționează cu energie. Economia digitală — centrele de date care rulează AI, serviciile cloud, tranzacțiile financiare, rețelele 5G — consumă deja 3–4% din energia globală și va depăși 10% până în 2030. Un singur centru de date modern consumă mai mult curent decât un oraș de 50.000 de locuitori. Europa se confruntă cu o criză de capacitate energetică tocmai în momentul în care competiția pentru infrastructura AI devine o problemă de securitate națională.

România are răspunsul la această problemă. Neptun Deep — 100 miliarde de metri cubi de gaze, prima producție în 2027, investiție de 4 miliarde de euro — va transforma România în cel mai mare producător de gaze al UE. Cernavodă 3 și 4 vor aduce România la 66% energie curată din nuclear. Verticalul de gaze Grecia–Bulgaria–România–Ungaria–Slovacia a fost conceput de un CEO român. Surse regenerabile completează un mix energetic pe care nicio altă țară din regiune nu îl poate replica.

Piața de centre de date a României crește cu 20% pe an și poate ajunge la 231 MW până în 2031. Un campus hyperscale lângă Craiova vizează 800 MW pentru infrastructură AI — o investiție echivalentă cu mai multe fabrici auto. România a depus candidatura pentru Gigafabrica AI europeană. Cablul submarin Marea Neagră — conectând Georgia la Constanța cu o capacitate de 1.000–1.500 MW — va face din Constanța poarta fizică a UE spre energia și datele Caucazului.

Dar nimic din toate acestea nu devine putere diplomatică fără narativă. Polonia a transformat Baltic Pipe într-un simbol de suveranitate energetică. România are Neptun Deep și tace. Trebuie să completăm urgent conducta Tuzla–Podișor (308 km), fără de care gazele din Neptun Deep nu pot ajunge în piețele de export. Și trebuie să spunem lumii că suntem singura țară din regiune care poate oferi energie stabilă, competitivă și curată pentru economia digitală a Europei.

II. Ecosistemele agroalimentare: securitate la export, nu doar la producție

România produce suficientă hrană pentru 80 de milioane de oameni. Este al cincilea producător de grâu al UE, un exportator major de porumb și floarea-soarelui și, în momentele critice — cum a fost retragerea Rusiei din Acordul Cerealier în 2023 — a demonstrat că Constanța poate deveni coridorul de urgență al Europei pentru securitatea alimentară. Am procesat 18 milioane de tone de cereale ucrainene în 16 luni. La vârf, 3 milioane de tone într-o singură lună. Am intrat în top 10 porturi europene.

Problema este că producem mult și ne apărăm puțin capacitatea de a exporta profitabil. Fermierii și procesatorii români exportă materie primă și importă valoare adăugată. Vindem grâu, cumpărăm paste. Vindem floarea-soarelui, importăm ulei. Vindem concentrate de cupru în Turcia, le reimportăm ca produse finite. Această absurditate a lanțului valoric este exact ceea ce UE încearcă să corecteze prin CRMA pentru minerale — dar nimeni nu face același exercițiu sistematic pentru alimentație.

Sectorul agroalimentar românesc exportă anual aproximativ 8–10 miliarde de euro, dar cu un deficit structural de competitivitate față de exportatorii olandezi, germani sau francezi care beneficiază de sprijin instituțional masiv la export. Ecartul nu este de productivitate — este de infrastructură financiară.

Soluția are un nume: agenția de credit la export. Și aceasta ne aduce la tema care leagă toate celelalte.

III. EximBank și criza instrumentelor de export — o problemă de 50 de miliarde de euro

Vă prezint câteva cifre care ar trebui să deranjeze orice om de afaceri din această sală. SACE (Italia) a mobilizat 58 de miliarde de euro în garanții și credite la export în 2024. Euler Hermes (Germania) a garantat 17,2 miliarde de euro. Bpifrance (Franța) a angajat 22 de miliarde de euro. UKEF (Marea Britanie) a înregistrat cel mai bun an din ultimul secol — 17 miliarde de euro echivalent. EximBank România, pe funcția sa pură de ECA: estimat sub 500 de milioane de euro. Față de 88 de miliarde de euro exporturi românești, aceasta înseamnă o acoperire de sub 0,5%.

Decalajul nu este marginal — este sistemic. Italia sprijină 60.000 de companii pe an prin SACE și operează 14 birouri internaționale. Franța a creat un program permanent de reasigurare pentru IMM-uri exportatoare. Germania a lansat în 2024 un pachet de 20 de măsuri de simplificare pentru exportatorii mici, inclusiv garanții instant digitale pentru tranzacții sub 5 milioane de euro. Ungaria — cu exporturi de două ori mai mici decât ale noastre — are o bancă de export dedicată cu un portofoliu activ de miliarde de euro și 3 birouri externe.

EximBank România este, structural, o bancă comercială cu un departament mic de ECA adăugat ulterior. Reforma din septembrie 2025, care a reorientat mandatul exclusiv spre funcția de export, este necesară. Dar fără o creștere dramatică de capital, portofoliu de produse și prezență internațională, rămâne o reformă de hârtie.

Ce lipsește concret? Nu există garanții pentru credite la export pe termen mediu și lung (5–22 ani) — exact ce vând SACE, Euler Hermes și UKEF. Nu există produse dedicate exportatorilor agroalimentari (pe care Bpifrance le oferă de la 1 milion euro). Nu există birouri externe în piețele prioritare. Nu există program publicat pentru exporturi în Ucraina — deși Austria a alocat 500 milioane euro, iar UK a alocat 3,5 miliarde de lire sterline. Nu există garanții pentru exportatorii de energie regenerabilă, deși Germania oferă acoperire de 98% cu termene de 22 de ani.

Soluția nu este graduală. EximBank trebuie capitalizată semnificativ, portofoliul de produse trebuie construit de la zero modelând SACE Push Strategy, programul Cap Francexport și facilitatea UKEF Critical Minerals. Ținta realistă: 5 miliarde euro expunere anuală în 3 ani și 5 birouri externe în piețele prioritare: Chișinău, Kyiv, Dubai, Cairo și Washington. Atunci exportatorii români concurează cu instrumentele pe care le au deja partenerii lor europeni.

IV. Minerale critice — de la Roșia Montană la campion european

Roșia Montană este închisă. Arbitrajul ICSID cu Gabriel Resources s-a încheiat în favoarea României în martie 2024. Acel capitol se închide. Ce construim pe cicatrice?

Ministrul Energiei a confirmat în februarie 2026 că România deține 16 din 32 de minerale critice desemnate de UE: cel mai mare depozit de grafit din Europa (Baia de Fier), zăcăminte semnificative de cupru, aur, magneziu, teluriu — și rare earth asociate cu mineralele existente. Trei proiecte au primit statut de Proiecte Strategice UE în martie 2025: Rovina Valley (cupru-aur, 300 milioane euro, Glencore a cumpărat deja toată producția), Baia de Fier (grafit, 200 milioane euro) și Budureasa (magneziu, 115 milioane euro). Trafigura a angajat 200 milioane dolari. Critical Metals Corp a semnat un JV 50/50 cu o subsidiară Nuclearelectrica pentru procesarea pământurilor rare la Feldioara.

Semnalele sunt clare din punct de vedere al pieței. Ce mai lipsește este cadrul legal. Permitting pe un singur ghișeu. Standarde ESG internaționale — modelul canadian TSM, aplicat deja în Finlanda și Filipine. Capacitate de procesare pe teritoriul național. Să nu mai exportăm concentrate brute pentru a importa produse finite.

România poate deveni modelul de minerit responsabil al Europei de Est. Sau poate lăsa China și Australia să dicteze din nou agendele supply chain din care ar trebui să facem parte.

V. Marea Neagră — securitate sau oportunitate? Ambele.

Constanța a procesat 18 milioane de tone de cereale ucrainene în primele 16 luni după invazie. Am intrat în top 10 porturi europene. Baza Mihail Kogălniceanu devine cea mai mare bază aeriană NATO din Europa — 2,5 miliarde euro investiție, capacitate pentru 10.000 de trupe. Mark Rutte a vizitat Bucureștiul în noiembrie 2025 și a declarat: “România este investită în NATO — și NATO este investit în România.”

Cablul submarin Marea Neagră, conectând Georgia la Constanța, are finanțare europeană de 2,3 miliarde euro și aprobare World Bank. Dacă îl finalizăm până în 2029, Constanța devine poarta fizică a UE spre energia și datele Caucazului. Energie, gaze, date, minerale, cereale — toate converg spre același port.

UE a adoptat în mai 2025 o “Abordare Strategică pentru Marea Neagră”. German Marshall Fund și RUSI sunt unanimi: obiective corecte, fără buget dedicat, fără plan de implementare. România trebuie să împingă pentru o strategie finanțată real — minimum 5 miliarde euro — și să formalizeze Constanța ca Hub Strategic European al Mării Negre.

Concluzie: geografie fără viziune este o hartă frumoasă. Cu viziune, este un destin.

Momentul este acum — nu pentru că suntem pregătiți perfect, ci pentru că fereastra se deschide rar și se închide rapid. Neptun Deep produce pentru un deceniu. CRMA are termene-limită pentru 2030. NATO-ul consolidat nu este garantat dincolo de ciclul politic actual. Ungaria s-a auto-marginalizat. Polonia este suprasolicitată. Statele Baltice sunt prea mici. Europa are nevoie de un ancoraj fiabil pe flancul estic.

România îndeplinește toate criteriile — energie competitivă, minerale critice, sol fertil, poziție strategică, fiabilitate NATO. Dar a ales sistematic să aștepte să fie invitată la masă în loc să ocupe locul din proprie inițiativă.

Sectorul privat nu poate înlocui voința politică. Dar poate articula miza. Și miza este simplă: prețul inacțiunii — calculat în investiții ratate, exporturi nesusținute, influență politică diluată — este mult mai mare decât prețul curajului.

Suntem, geografic și cultural, insula de stabilitate de care are nevoie Europa la granița ei estică. Singura întrebare este dacă vom alege să fim și insula de decizie.

— Perspectivă din sectorul privat, februarie 2026