Noua strategie de securitate națională a Statelor Unite ale Americii a sosit ca un seism într-o Europă ai cărei piloni de civilizație datează încă din Antichitate. Documentul, fără precedent în unele formulări, a intrat rapid în malaxorul care frământă gândirea strategică de pe continent: Ne mai putem baza pe Statele Unite? Ce loc ocupă Europa în peisajul intereselor americane? Și, în fond, care sunt interesele SUA în raport cu Europa?
Coperta documentului este o poartă către o nouă lume în care Statele Unite acuză Uniunea Europeană, sau mai precis activitățile UE, de “facilitator” al dispariției civilizaționale a Europei și în care Washington-ul își propune “să pună capăt percepției — și să prevină realitatea — unei NATO aflate într-o extindere perpetuă”. La o primă vedere, atunci când o strategie de securitate națională a Statelor Unite pune tunurile politice pe Uniunea Europeană, rod al păcii postbelice garantate de americani, și găsește extinderii NATO un sinonim (expansiune) al dominației hegemonice parcă desprins din dicționarul rus de relații internaționale, asistăm la o ruptură epocală în interiorul alianței transatlantice.
Strategia americană nu trebuie rezumată însă la litera și gravitatea cu care critică Europa, ci interpretată în spiritul ei: “Nu doar că nu ne putem permite să abandonăm Europa — acest lucru ar fi contraproductiv pentru obiectivele acestei strategii. Obiectivul nostru ar trebui să fie ajutarea Europei să își corecteze traiectoria actuală”.
Și aici este cheia căii de urmat. Uniunea Europeană nu este perfectă, are slăbiciuni și manifestă o eroziune internă puternică. Uniunea Europeană experimentează un contrast care se suprapune la milimetru peste polarizarea din interiorul societăților europene, întreținută de mai bine de un deceniu de războiul hibrid al Rusiei.
Procesul intern de reflecție al Uniunii Europene pornește de la triplul-deficit – de securitate, energetic și dependențe manufacturiere. Sunt slăbiciuni pe care epoca “dividendelor păcii” le-a adus. Momentul în care aceste externalizări au fost forfecate geopolitic de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, de rivalitatea sistemică cu China și de cererea tot mai frecventă a SUA ca Europa să-și asume rol de furnizor de securitate a găsit Uniunea Europeană într-o oscilație continuă între unitate și dezbinare. Decalajele persistente de dezvoltare între statele membre, decizii injuste (întârzierea aderării României la Schengen), creșterea forțelor eurosceptice și extremiste sau dispute între instituții și state membre au favorizat un peisaj care nu permite Uniunii Europene să avanseze cu vitalitate.
Fiecare prioritate pe care Statele Unite o enunță în raport cu Europa trebuie întâmpinată cu argumentația “de ce este posibilă prin UE și nu în afara UE”, fără a exclude, evident, cooperarea pe care SUA o pot dezvolta individual cu statele europene, care îi sunt deopotrivă aliate și partenere.
Calea de urmat pentru Europa este și calea de urmat pentru România. În primul rând, pentru că practicăm o politică externă adesea omonimă. În al doilea rând, pentru că suntem practicanți antrenați ai jocului prudent și cu mutări predictibile și acoperite.
Calea de urmat pentru România trece și prin conceptul strategic care stă la baza noii Strategii Naționale de Apărare a Țării – independența solidară. Ideea că România trebuie să fie mai puternică prin propriile capabilități, dar întotdeauna ancorată loial și solidar în alianțe sale, se potrivește cu liniile mari ale noii strategii de securitate națională a SUA: o Europă care să se ridice prin forțele proprii, reziliență democratică și societală și o cooperare economică, industrială și de apărare mai întărită între europeni și americani.
În fond, visul american și visul european sunt structura de rezistență a aceleiași punți întinse peste un continent frământat. America proiectează preeminență globală, Europa visează unitate prin cooperare. Între aceste două visuri, România își caută locul. A sosit momentul să transformăm în realitate aspirația de a deveni o arcadă de sprijin a edificiului euro-atlantic.
