În urmă cu optzeci și șapte de ani, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, Europa își pierdea pentru mult timp busola morală. Kristallnacht – în traducere, „Noaptea de Cristal” – a fost momentul în care Germania nazistă a început, oficial, persecuția organizată a populației evreiești: sute de sinagogi incendiate, mii de prăvălii devastate, zeci de mii de oameni arestați, umiliți, torturați sau uciși. De atunci, 9 noiembrie este marcată, la nivel european și internațional, drept Ziua de Luptă împotriva Fascismului și Antisemitismului, instituită în 1995 de organizațiile civice reunite în rețeaua UNITED for Intercultural Action, cu sprijinul instituțiilor europene și al UNESCO.

Cu ocazia acestei zile, se țin conferințe, se publică rapoarte, se fac analize, se trimit mesaje oficiale. Și totuși, dacă privim cu atenție curba ultimelor decenii, vedem că fenomenul intoleranței nu a dispărut; dimpotrivă, s-a metamorfozat și, pe alocuri, s-a amplificat, impulsionat de noile tehnologii, de crize suprapuse și de ceea ce, mai nou, unii numesc „oboseală democratică”.

De ce? Pentru că momentele de tip Kristallnacht nu apar din neant. Ele se nasc atunci când politica părăsește teritoriul raționalității deliberative și al pluralismului, al verificării faptelor și al contra-argumentului, și intră în zona sectarismului. Marile crime organizate și instituționalizate ale secolului XX – de la Holocaust la Gulag – au fost posibile fiindcă s-a produs această mutație: rațiunea politică a fost înlocuită de credință partinică, dialogul cu dogma, iar cetățeanul a devenit fie „frate de credință”, fie „dușman obiectiv”.