Primăria din Limoges a stat în picioare mai bine de 140 de ani. Sâmbătă, 17 octombrie 2026, a ars în mare parte, aprinsă de oameni cu fața acoperită. În aceeași zi, la Lyon ardea oficiul de turism, la Marsilia și la Lille primăriile erau sparte și vandalizate, iar la Paris, Nisa, Nantes, Bordeaux, Toulouse și Strasbourg cedau vitrinele, inclusiv cele cu Louis Vuitton și Hermès pe firmă. Ministerul francez de Interne a numărat peste 550.000 de oameni în 110 marșuri. Premierul Sébastien Lecornu a numărat 1.200 de arestări și 150 de polițiști răniți, cifre care se tot mișcă în timp ce scriu. Primarul Parisului, Emmanuel Grégoire, a vorbit despre străzi întregi devastate.

Să fixez un lucru de la început, ca să nu alunec în estetică. Cine a dat foc primăriei din Limoges a produs scrum, iar scrumul nu are program politic. Cine a plecat acasă cu o geantă Hermès a furat o geantă, oricât de lung ar fi fost discursul de pe drum. Președintele Macron a promis urmărire penală și pedepse și pe partea asta nu am ce să obiectez. Scriu rândurile astea ca om convins de democrație. Tocmai de aceea mă interesează mai puțin chibritul și mai mult lemnul: cine vrea să dea foc unei case caută întotdeauna lemn uscat, iar noi am lăsat o grămadă întreagă să se usuce la vedere.

A început în liceele din suburbiile Parisului, cu profesori care lipseau

Povestea a început în septembrie, în liceele din suburbiile Parisului, cu catedre goale și școli lăsate de izbeliște. Adolescenți care cereau ceva de o banalitate aproape jenantă: un profesor în fața clasei și o școală care să arate a școală. De acolo s-a mutat în Paris, apoi în toată țara și pe drum s-a lipit de ea nemulțumirea adulților: chiria, coșul de cumpărături, facturile. Vestele galbene din 2018 au fost scoase de la naftalină la apelul rețelelor sociale. Până și revolta vine, în 2026, ca remake.

Apoi weekendul s-a întins pe hartă fără ca cineva să-l fi desenat. La Milano, un marș împotriva războaielor și a scumpirilor, pornit pașnic, s-a terminat lângă Piazza Duomo cu baricade ridicate din mesele barurilor și aprinse, cu pavele aruncate în polițiști, cu tunuri cu apă și vreo 50 de reținuți, mulți dintre ei minori. Inflația italiană a atins în septembrie 4,2%, maximul ultimilor trei ani. În Belgia, contagiunea a mers pe același fir: la 1 octombrie, un apel pe rețele i-a adus pe elevii din Liège în fața a 5 școli la ora 8 dimineața, iar după săptămâni de proteste studențești împotriva majorării taxelor de înscriere la universitate, Bruxelles-ul a ajuns sâmbătă la gaze lacrimogene și tun cu apă. La Lisabona, mii de oameni au mărșăluit împotriva salariilor mici și a chiriilor, într-o țară în care prețul locuințelor s-a dublat din 2017.

Patru țări, patru motive, nicio coordonare. Un singur numitor comun: vârsta celor din prima linie și senzația, identică de la Limoges la Lisabona, că viitorul lor a fost trecut pe lista de așteptare.

Generația de figurație: tinerii ca decor de campanie

O vreme am stat de partea cealaltă a mesei. Am condus numeroase organizații studențeşti, am organizat târguri de carieră, programe de internship, conferințe despre triunghiul universitate, student, angajator. Știu cum arată un “proiect pentru tineri” văzut din interior: are logo, are hashtag, are fotografie de grup și raport final cu indicatori. Uneori are și tineri. Unele dintre lucrurile astea chiar au deschis uși. Multe au fost decor.

Pentru că exact asta a devenit, încet, o întreagă generație în politica de pe continent, a noastră inclusiv: figurație. Oameni chemați pe platou când scenariul cere “un cadru cu tineri”, așezați în spatele candidatului, puși să țină pancarta la conferința despre viitor, invitați la “consultări” ale căror concluzii fuseseră tipărite cu o zi înainte. Figuranții nu au replici. Instrucțiunea lor este să pară implicați. Iar după ce se stinge lumina, pleacă acasă la aceeași chirie, la același salariu și la același profesor care lipsește.

Panem et circenses, ediția 2026: circ la liber, pâine pe abonament

Juvenal se plângea acum 19 secole că poporul Romei mai vrea doar pâine și circ. Formula a supraviețuit, cu o corecție de piață: circul a devenit gratuit și nelimitat, iar pâinea a trecut pe abonament. Un om de 20 de ani are azi acces la toate serialele planetei, la fiecare meci, la fiecare clip de 15 secunde produs vreodată și la nicio garsonieră. Guy Debord scria în 1967, cu un an înainte de Mai ’68, că tot ce era trăit direct se îndepărtase într-o reprezentare. Scria asta într-o Franță cu două canale de televiziune.

Cel mai ieftin anestezic din istorie este un ecran care știe ce vrei înainte să vrei tu. Funcționează impecabil până în ziua în care factura vine la chirie, pe hârtie și butonul de skip lipsește. Atunci lumea imaginară se închide brusc și dedesubt apare cealaltă, cea în care s-a investit cel mai puțin.

Furtunul cu falsuri: Matryoshka, Doppelgänger, TikTok și cum se închiriază o revoltă pe rețelele sociale

Problemele sunt reale. Tocmai pentru că sunt reale merită furate. Iar ecranul care a sedat o generație este același ecran care o poate scoate în stradă cu scenariul altcuiva în buzunar.

Mecanica se cunoaște. Algoritmul nu are ideologie; are un singur indicator de performanță, timpul petrecut pe ecran, iar furia este cel mai eficient combustibil pentru timp. Un studiu publicat în 2017 în PNAS a arătat că fiecare cuvânt moral-emoțional dintr-o postare îi crește circulația cu aproximativ 20%. Un an mai târziu, în Science, o echipă de la MIT a măsurat pe un deceniu de Twitter că falsul este retransmis cu 70% mai des decât adevărul și că adevărul are nevoie de un timp de șase ori mai lung ca să ajungă la 1.500 de oameni. Gustave Le Bon descria în 1895 mulțimea care se adună în piață și se risipește seara. Algoritmul a construit o mulțime care nu se întâlnește niciodată și nu se risipește niciodată.

Pe scheletul ăsta se montează operațiunile. La începutul lui octombrie, NewsGuard a identificat 20 de știri false fabricate în doar două zile de rețeaua rusească Matryoshka, specializată în imitarea unor redacții credibile: un fals Deutsche Welle anunța 54 de profesori uciși în proteste, un fals AFP relata că Papa și-ar fi scurtat vizita în Franța după ce ar fi fost atacat de elevi musulmani. Un clip în care o mulțime “lua cu asalt” bursa din Paris era de fapt din 2023 și a fost împins de conturi din Africa deghizate în utilizatori americani; Euronext a confirmat că nimeni nu se apropiase de clădire. Alte conturi au livrat imagini cu “bărbați africani” la Gare du Nord, ca dovadă că Franța ar fi fost “cucerită”. Pe 7 octombrie, Quai d’Orsay a convocat ambasadorul Iranului pentru conținuturi false distribuite de conturile oficiale ale ministerului iranian de externe. Când arde ceva în Europa, se adună mai mulți cu benzină și vin din direcții diferite.

Despre Rusia nu trebuie să speculez, pentru că dosarul este public și documentat. Viginum, serviciul francez de detectare a ingerințelor digitale, a arătat în noiembrie 2023 cum 1.095 de boți ai rețelei RRN/Doppelgänger au publicat 2.589 de postări în jurul stelelor lui David desenate pe zidurile Parisului, primele cu două zile înainte ca imaginile să apară autentic pe X. Panica națională cu ploșnițele din toamna lui 2023 a fost amplificată artificial de conturi de origine rusă, care au legat insectele de refugiații ucraineni; un ministru francez a confirmat-o public. În februarie 2024, același Viginum a descris “Portal Kombat”, o rețea de 193 de site-uri cu numele “pravda”, care traduc automat propagandă pentru Franța, Germania, Polonia, Spania și alții. La municipalele franceze din primăvara lui 2026, autoritățile au identificat patru cazuri distincte de suspectată ingerință digitală străină.

Tiparul este vechi și previzibil. În 1983, KGB-ul a plantat într-un ziar din India povestea că SIDA ar fi fost fabricată într-un laborator american; i-au trebuit ani ca să ajungă în presa occidentală. Nepoții operațiunii fac același lucru în două zile, cu o diferență de metodă pe care RAND a descris-o încă din 2016 drept “furtunul cu falsuri”: volum mare, multe canale, viteză, repetiție și zero angajament față de adevăr sau măcar față de consecvență. Scopul a fost formulat la Paris, în 2024, de ministrul francez de externe de atunci: să obosească democrațiile, ștergând linia dintre real și fals. Rusia nu produce lemn uscat. Aduce bricheta, filmează flacăra și vinde imaginea înapoi, cu subtitrarea că așa arată Occidentul.

Punctul de fugă: de ce o generație fără perspectivă trăiește pe o suprafață plată

Robert Merton a descris mecanismul încă din 1938: când scopurile pe care o societate le laudă rămân la locul lor, iar mijloacele legitime de a le atinge dispar, oamenii se retrag sau se revoltă. Ecranul a fost retragerea. Strada este revolta. Merton nu avea cum să prevadă că același ecran le va livra pe amândouă.

Cuvântul potrivit rămâne perspectivă, și merită luat literal. În pictură, perspectiva a fost pusă la punct la Florența, acum vreo 600 de ani: un punct de fugă spre care converg toate liniile și care dă adâncime unei suprafețe plate. Fără acel punct, tot ce vezi stă pe aceeași suprafață, la aceeași distanță, fără înainte și fără după. Un ecran este exact asta: o suprafață fără adâncime, pe care totul este la fel de aproape și la fel de inutil.

O generație căreia nu i-a desenat nimeni un punct de fugă trăiește, la propriu, fără perspectivă. Motivul este geometric: liniile nu converg nicăieri. Diploma nu duce la salariu, salariul nu duce la chirie, chiria nu duce la nimic. Tinerii din Lisabona cer un apartament. Atât. Iar când o societate nu mai poate garanta nici măcar geometria asta elementară, nu are de ce să se mire că liniile se întâlnesc, până la urmă, pe stradă, și că acolo le așteaptă cineva cu telefonul pe modul video.

Lideri

Și ajungem la cuvântul pe care îl folosește toată lumea și nu îl definește nimeni: lideri. În ianuarie 1919, într-un München ieșit din război și intrat în revoluție, Max Weber le spunea unor studenți că politica este o sfredelire puternică și lentă a unor scânduri tari, cu pasiune și cu simțul măsurii deopotrivă. Augenmaß, în cuvântul lui, pe care traducătorii englezi l-au redat prin perspective. Le spunea asta unor tineri care aveau toate motivele să prefere incendiul burghiului. Nu cunosc o definiție mai bună pentru ce lipsește acum.

Un lider, în 2026, este cineva capabil să intre într-o sală cu oameni de 20 de ani și să le spună adevărul despre cifre: cât costă o locuință, cât câștigă un profesor, câți ani durează până când liniile încep să conveargă. Cineva care le scrie un rol cu replici. Cineva care înțelege că circul gratuit a fost cea mai scumpă liniște socială cumpărată în ultimele două decenii, pentru că s-a plătit pe credit, iar creditul era viitorul altora.

Karl Popper, care a scris Societatea deschisă în exil, în anii războiului, a redus democrația la o definiție de o modestie dezarmantă: sistemul în care conducătorii pot fi schimbați fără vărsare de sânge și greșelile pot fi corectate fără să dărâmi casa. Apăr societatea deschisă pentru exact acest motiv modest. Este singura construcție politică ce poate recunoaște că are o problemă și o poate repara fără să dea foc la nimic. Cei care au fabricat 20 de știri false în două zile vor opusul: o democrație care să arate ca și cum nu ar funcționa. Cel mai bun răspuns la furtunul cu falsuri este o democrație care livrează, verificabil, profesorul care lipsea.

În anul care vine urmează alegeri în Spania, Franța, Italia și Polonia. Consultanții vor redescoperi tinerii cu entuziasmul cu care îți amintești de umbrelă când începe să plouă și îi vor chema din nou pe platou. Vor veni; au venit întotdeauna. Întrebarea este dacă de data asta cineva le scrie și un rol.

O primărie se reconstruiește în câțiva ani, cu planuri, arhitecți și o linie de buget. Pentru punctul de fugă al unei generații nu a deschis încă nimeni șantierul.